dnsldjsldsl

Nu am mai scris nimic de mult, dar adevarul este ca nu s-a schimbat nimic. Scriu in scarba; cu cat scriu mai mult, cu atat mi-e mai lehamite de mine si cu atat vreau sa scriu mai mult. M-am amagit oarecum; mi-am zis ca acest blog (ah, trebuie sa-i gasesc alt cuvant) va fi altfel. Nu vor fi doar niste notite insipide prin care sa-mi revars frustrarile zilnice, cu toate acestea, recitind ceea ce am scris, nu gasesc un singur lucru pozitiv despre care sa fi vorbit. Drept este ca niciodata nu am putut sa scriu despre lucruri frumoase. Nu pot sa scriu ziua, nu pot sa vad frumosul, mi se pare irelevant sa pierzi timpul cu maruntisuri. Scriu greu, aplecat peste tastatura, ma opresc aproape dupa fiecare rand, recitesc, corectez, sterg, o iau de la capat.

Oricine cade in patima scrisului – si este un drog foarte puternic, credeti-ma – se confrunta cu aceeasi problema de baza. Ce sa scriu? Proza sau poezie? Poezia cere un talent aparte, proza e mai accesibila, mai la indemana, mai usor de imitat cand esti in pana de idei. Evident, totul se rezuma la pretentii: “Si cand noaptea va veni/ Cu aripi grele si gemind/Voi suspina si voi privi/ Si voi fi cu tine-n gind.” Teoretic, e poezie: forma strofica e catren, rima incrucisata, picioare metrice bisilabice trohaice. Practic, e bullshit. De aceea exista atat de putini poeti si atat de multi compozitori; de aceea poezia moderna are o reteta simpla (titlu cat mai vulgar, sa sune cat mai filosofic, sa nu aiba inceput, mijloc sau sfarsit, sa n-aiba ritm, rima si sa fie cat mai lunga) si e inteleasa doar de critici. Bun, am ramas la proza, am putea scrie si poezie la urma urmei, doar ca nu vrem. Tipuri de proza:1.proza oratorica 2.proza publicistica 3.proza savanta 4.proza literara 5.proza ritmica, metrica sau muzicala 6.proza rimata 7.proza poetica 8.proza narativa; clasificarea prozei narative: 1. dupa dimensiune:-schita-povestire-basm-nuvela-roman 2. dupa curentul literar:-clasica-romantica-realista-modernista 3. dupa tema abordata-realista-fantastica-istorica-psihologica-absurda. Evident, cele mai simple sint scrierea reflexiva (inspirata din experienta personala) sau scrierea imaginativa (compuneri libere). Scrii despre tine, dar cum majoritatea dintre noi isi pot descrie toata viata folosind doar cateva cuvinte (munca, sex, alcool, bani, calculator, televizor, cearta etc) risti sa devii anost si dupa un timp iritant. Asa ca scrii despre altii (persoane reale sau imaginare). Inventezi, creezi legende, eventual te angajezi ziarist.

Acum e momentul cand stai si te scremi. Te asezi in fata hartiei, pardon, a monitorului si te gandesti. Te ridici frustrat dupa o jumatate de ora si te invarti prin camera. Iei o carte, o rasfoiesti, citesti cateva fraze inteligente, simti muza pe-aproape, te repezi inapoi la calculator si … habar n-ai ce sa scrii. Te simti ca Ady Endre care dupa o noapte de vin si femei frumoase se aseza in zori la o cafenea si se gandea cu groaza ca trebuie sa scrie articolul pentru acea zi.

Indiferent de forma de proza aleasa ceea ce te va face unic (sau in cele mai multe cazuri nu) este stilul. Poti alege o maniera a la Andrei Gheorghe: tupeist, revoltator, rapid, cat mai multe cuvinte necunoscute, vulgaritati. Sau poti imita stilul academic: cuminte, civilizat, impunator, deasupra tuturor si impotriva oricarei logici. Incerci stilul descriptiv, unde firul de iarba e descris in cel putin zece pagini. Folosesti modele clasice: lupta pentru supravietuire a unei femei vaduve la 25 de ani, cu zece copii pe cap (genul: drama; sursa: stirile de la ora cinci); comedia e mai flexibila, iti ofera mai multe unelte (comic de situatie, caracter, limbaj, nume) si mai la indemana (un betiv pe nume Treazu aluneca in Sahara pe o coaja de banana si din cadere trage fusta unei camile, care de fapt e muncitoare ilegala din Vaslui). Cititorul plange sau rade, efectul dorit e atins.

Tristul adevar este ca poti scrie mediocru si sa ai priza la public. Crudul adevar este ca niciodata in istorie cetateanul de rand nu a fost mai invadat cu atat text scris ca acum. Avem zeci de ziare, reviste, cataloage, albume, manuale, de la Bucataria lui Gicu la cretinatatile lui Osho. Desi accesul la carti de calitate e facil (dar scump), tinerii nu citesc; facultatile de Drept, Economie si Informatica sunt suprasaturate, la Psihologie se merge ca e la moda, la Medicina ca ne trimit parintii, de Stiinte Politice nici nu mai vorbim; Literele rezista cu greu (de asta s-a inventat LMA), in schimb Filosofia, Teatrologia, Asistenta Sociala stau la limita. Chiar daca termina cineva vre-o facultate dintre acestea, putini vor ajunge sa si profeseze in respectivul domeniu; incet, dar sigur, vor migra catre slujbele generatoare de bani. Nimic nu e mai trist, decit sa vezi un CV stufos, ba chiar impresionant, cum aplica pentru un post de secretara, pardon, asistent manager.

Eu as schimba motoul arhicunoscut in “Sa scriem bine!”. Sau macar “Sa citim bine”. Sau doar “bine”.

-oz

p.s. Am prostul obicei de a nu incheia cum trebuie un articol. Acesta este doar o incercare de a-i da un sfirsit onorabil.

Un alt aspect irelevant in zilele noastre este cititul. Ma refer aici la cititul cartilor. Nu ziare, nu bloguri, nu articole. Teoretic, lumea e pe fuga, nu are timp sa citeasca nimic peste o pagina, doua. Totusi, are timp sa urmareasca televizorul cu orele, ba chiar sa adoarma in fata lui (incredibil de multi folosesc aceasta metoda pentru a adormi; ba chiar o fac la nivel evoluat, setind timerul televizorului in prealabil, pentru a nu consuma curent degeaba). Daca generatia noastra a fost spurcata de conjunctura economica si sociala turbulenta a ultimelor 10-15 ani, situatia nu e mai roza nici pentru copiii nostrii. La ultima sedinta cu parintii am avut un schimb de replici nu tocmai prietenoase cu invatatoarea tocmai pe aceasta tema. Dupa ce la inceput se plinge, cum ca bietii copilasi nu au vocabular si habar n-au sa povesteasca cu cuvintele lor o istorioara simpla, ne impuie capul cu cite concursuri de matematica sint semestrul acesta, cind are loc tabara de matematica si ce important e sa inveti matematica. La sfirsit, ne pune sa alegem materia optionala de anul viitor. Prezinta cartea de “Matematica distractiva” cu lux de detalii, povesteste despre planul de invatamint DEJA elaborat de dumneaei pe baza cartii si turuie inca zece minute despre importanta gandirii logice si alte balarii. Aceasta era optiunea unu. Prezentarea optiunii doi a sunat cam asa: “Iar aceasta este cealalta materie pe care o puteti alege, aceasta este cartea, “Istoria prezentata prin basme si legende” (aici ridica manualul sa ne chiorim toti la el). Care materie ramine atunci?”. Ramasesem fara grai. Jumatate de ora de proslavire a matematicii vs. treizeci de secunde de “trecere in revista” a alternativei. Evident, toata adunatura de mamici a fost de acord, cum altfel, ca matematica e castigatoare, ba chiar le vedeam cum se felicita una pe cealalta pentru alegerea facuta. Protestul meu, foarte logic si foarte coerent de altfel, nu a contat deloc, deoarece invatatoarea, simtind unda de indoiala crescinda printre unele participante, a transat repede problema printr-o lovitura de gratie: alegeri democratice si libere. Rezultatul final: 19 la 2 doi in favoarea matematicii distractive (da, am ridicat ambele miini si daca puteam, imi ridicam si restul membrelor). Basme, legende, carti cu povesti pentru copii de 9-10 ani? Sa fim seriosi, cine a mai auzit de asa ceva? Matematica e baza, caci tara duce o lipsa acuta de ingineri, constructori, economisti, contabili, manageri etc.

Puterea cuvantului, scris sau vorbit, a fost recunoscuta inca pe timpul Greciei antice si ca atare, folosita ca o arma, caci nu a fost greu de realizat, ca oamenii il vor crede pe cel care stie sa isi expuna parerea cel mai bine, pe cel care poseda adevarate calitati de orator, indiferent de mesaj. Conducatorii romani, prea buni cunoscatori ai firii umane, si-au dat repede seama ca poporul are nevoie de doua lucruri, pentru a fi docil si usor de manipulat: paine si circ. Daca se adaugau la acestea si promisiuni expuse de un orator desavarsit, practic, puteai convinge norodul sa prinda si fluturi, daca asta era scopul tau.

Am putea chiar exagera un pic afirmand ca doua mii de istorie nu au reprezentat altceva decat un lung sir de razboaie si discursuri. Secolul XX chiar a inrautatit situatia, caci majoritatea conducatorilor au fost demagogi (DEMAGÓG, demagogi, s.m. Persoana care cauta sa-si creeze o popularitate prin discursuri bombastice, prin promisiuni mincinoase etc. – Din fr. démagogue.). Apostolii fascismului, Mussolini, Hitler sau Goebels au exercitat aceesi influenta precum tovarasii lor din tabara rosie, Lenin, Stalin sau Ceasescu. Premisa de baza a demagogiei este lipsa de judecata, lipsa de cultura si educatie a maselor. Acesta este motivul pentru care nicio dictatura nu a suportat existenta asa numitei clase de mijloc, “intelectualii” fiind dusmanul numarul unu atat pentru fascisti, cat si pentru comunisti. Demagogia democratica in schimb e mai cizelata, mai perfida, deoarece intr-o societate libera teoretic nu exista structuri preferentiale, toti au aceleasi drepturi, iar mass-media trebuie sa fie impartiala (sau macar sa pastreze aparenta). Astfel, manipularea, spalarea creierului, infuzia de tampenie e mult mai discreta si generalizata, pe principiul “daca inghiti, e bine, daca nu, esti o exceptie”. Exceptiile sint din ce in ce mai rare, caci de la reclama la detergent pana la discursul parlamentar, oratoria a atins un nivel al excelentei si complexitatii incat e greu sa ii rezisti pe termen lung.

Din pacate demagogia este un fenomen global, care se regaseste si in acele structuri, care ar trebui sa reflecte onestitate si spirit umanitar. Se tin conferinte peste conferinte unde problemele cele mai arzatoare ale planetei sint discutate si rasdicutate de “experti”, “politicieni” si “delegati”. Se discuta in nestire, toata lumea are ceva de spus, se nasc idei si contra-idei, se tin discursuri, se semneaza acorduri si… toate lumea pleaca acasa, multumita de ceea ce a realizat. Aproape zilnic auzim de miile de oameni care mor de foame, dar nu s-a realizat inca nimic practic pentru ca surplusul de alimente, de exemplu, sa fie redirectionat catre acestia. Lupta impotriva terorismului e prezenta doar daca sub respectivul petic de pamant se afla petrol. Dar sa nu mergem asa departe, in fond, cel mai la indemana e sa ne exprimam parerile si angoasa, eventual sa dam solutii (verbal) la probleme aflate la mii de kilometrii departare. Noi insine propovaduim prietenia si omenia, dar vai de cel care ne ocupa locul de parcare.

Romania anului 2008 se pregateste – din nou – de alegeri “libere”. Brusc, toate ies la iveala, nimic nu e bine (daca e facut de altul), sintem jecmaniti in fel si chip, de la hipermarketuri la compania de gaz, se lanseaza acuze, analize si eternele promisiuni. Oamenii vor sa isi ascunda neputinta in spatele frazelor pompoase si a afiselor multicolore; se folosesc retete “sigure”: destramarea Ardealului, performante in fotbal, taxa auto etc. Demagogie pura, nici nu se mai chinuie sa o dilueze cu ceva adevarat.

Tot ceea ce ne ramane este sa ne uitam cu ura la trecut si cu frica la viitor.

Si cu mila la noi.

Ce probleme au unii, auzi. Unii ziceau ca secolul XXI va fi religios, sau deloc. Gresec: secolul XXI va fi imbecil, sau deloc.

O ECHIPA! Facem abstractie ca e internat in Elias, resedinta de lux pentru toti bolnavii (inchipuiti sau nu) de vaza ai Romaniei. Incerc sa reconstitui firul evenimentelor: Sergiu Nicolaescu (S.N. in urmatoarele), se simte brusc rau. Imediat, cineva suna unde trebuie (si ma indoiesc ca a sunat la 112, unde pana iti ia toate datele ai toate sansele sa mori de batranete) si acel “unde trebuie” o fi fost vr-un fir rosu la Oprescu. Persoana nici nu apuca sa inchida bine telefonul, caci deja garda de medici e la S.N., acordandu-i toata gama de tratamente posibile si imposibile (ma indoiesc ca S.N. a auzit replici de genul “ne scuzati, e foarte frig, si EKG-ul mobil s-a defectat”). Pana sa clipesti S.N. este deja teleportat la spital, unde o INTREAGA ECHIPA de medici roieste in jurul lui, probabil este deja in separeu (si nu cu alti 15 nenorociti cum e in Monitorul de Cardiologie de obicei) si conectat la toate aparatele din dotare, care chiar functioneaza! Revin, totusi, la obsesia mea: o ECHIPA de medici se strofoaca sa dea cel mai bun diagnostic si cel mai bun tratament! Asistentii nu se joaca pe telefonul mobil si din camera de garda nu urla manele. Cineva e non-stop in alerta, nu altundeva. Nimeni nu ii sopteste apartinatorului “Sa-i aduceti o cana cand mai veniti” sau “Luati-i pantofii, nu putem sa ii tinem”.

De ce totusi o intreaga echipa? Nu ajunge un singur doctor? Ce dracu, ca doar fiecare doctor (cardiolog) stie tot atatea ca si colegul sau. E un spital de lux pana la urma, nu orice coate-goale ajunge sa profeseze acolo. Frica de greseala, ceilalti sint solutiile de backup, menite sa-l traga discret de urechiuse pe medicul principal in cazul in care acesta greseste? Sau poate fiecare e cu ochii pe celalalt si se stie ca in grup nu-ti permiti sa “ti se rupa”, nu-ti permiti sa fii lenes, nepasator. Sint admiratori S.N.? Vor un autograf? Vor sa apara in presa sub titulatura “echipa de medici care i-a salvat viata lui S.N.”? DE CE DUREREA MEA S.N. E TINUT IN PUF DE O ECHIPA DE MEDICI, IN TIMP CE OMUL DE RAND SE ROAGA SA DEA PESTE UN DOCTOR CARE SA FIE MAI PUTIN INUMAN DECAT MAJORITATEA?

Cand zevzeca aia de Monica Columbeanu (ce-mi place cacofonia din numele ei) s-a pomenit nas in nas cu primele semne ale nasterii, Urinel a cazat-o intr-un apartament de lux pentru care a platit cativa mii de euro. Ma intreb, i s-a adresat vreo moasa cu cuvintele: “taci si indura, ti-a placut cand l-ai facut, sa-ti placa si acum”? A, si evident, nu putea sa nasca fara o ECHIPA de medici langa ea! Se poate argumenta ca pe banii lui, nea Urinel face ce vrea, isi duce sotia si pe luna daca trebuie si ca din mine vorbeste doar invidia (“de parca tu nu ai face la fel, daca ai putea”, parca aud). Just. Dar astfel de lucruri nu s-ar intampla, daca doctorului i s-ar rupe ca pacientul se cheama Nicolaescu, Columbeanu sau Popescu, Vasilescu si ar ingriji ambele categorii cu acelasi profesionalism. Nu s-ar intampla si daca toata gloata neghioaba nu ar face rating la aceste circuri. Doctorul stie: cand pe foaia pacientului scrie Popescu poate sa se astepte cel mult la un pliculet ca vai de capul lui. Eeee, dar se schimba povestea odata cu numele, nu?

Ma indoiesc ca S.N. sta la coada la farmacie si e tratat abject, cum sintem majoritatea. Ma indoiesc ca S.N. isi roade unghiile facandu-si griji daca mai prinde medicamente compensate. Eu insa stau la coada la farmacie, imi rod unghiile de nervi gandindu-ma ca bunica va ajunge tot la imbecilul ala de doctor Horatiu Rus care l-a bagat pe bunicul in mormant. S.N., in schimb, doarme linistit. ECHIPA de medici vegheaza.

Ok, there are more than ten. Actually, there may be a hundred, and if i stay a bit longer to scrap my mind about all the things i hated at my grandfather’s funeral, i have all the chances to write a short novel. But that’s not the point. The point is, that when we hear the phrase “speeding world” we don’t fully understand it, untill somebody dear to us dies. This “speeding world” has stolen many things from us, including death. People don’t die at home anymore, in the arms of their beloved. They die in hospitals, alone, amidst foreign faces and clumsy nurses. You don’t get to be with the departed, because the body gets to the – already overcrowded – morgue. You don’t get to wash the body, dress it, cumb the hair, arrange everything as you know that person would’ve liked. The deceased is dressed by some stupid alcoholic who outright asks for money. The deceased is taken to the cemetery by some agency, who couldn’t give a shit, let alone be tender to the body. You can’t go to the cemetery even at midnight if you feel so, because the cemetery has a schedule, and they fucking close the gates at 5 pm! Nobody realises you are mourning just by seeing that you are dressed in black, because black has become a fucking fashion and every imbecile is wearing it. What do you want me to do? Tatoo on my forehead “I’m mourning, you stupid cunt, swallow your bloody jokes”? You don’t get to put your shoulder to carry the coffin to the grave, now we have “professionals” who do it, and what the hell, it’s all in the graveyard fee!

To make a long story short, you are taken away almoust every possibility to be with and to CARE for your beloved departed. As much as it has become a fashion, death is a great taboo. “What, somebody died? Let’s divert the attention of the mourners. We have an arsenal of bureaucracy that comes in handy”. Death should be dealt with as fast as possibly. Let’s “help” the ones left behind. Let’s take the burden off their shoulders. Let’s take their dead!

And all you are left with are the feelings of regret, that you weren’t even able to say goodbye….

In Memoriam Orbán Dénes (11.04.1922-30.12.2007)