Øieblikket / Enten-Eller

Calvin Coolidge, cel de-al 30-lea presedinte american, era celebru pentru felul sau tacut de a fi. Dupa o slujba de duminica sotia l-a intrebat despre ce a vorbit preotul la biserica. “Despre pacat”, raspunse Coolidge. Si ce a zis despre pacat, fu curioasa sotia domniei sale. “Era impotriva” veni prompt raspunsul. Nici la birou nu era cu mult mai vorbaret. Cu prilejul unui pariu oficial, un senator l-a abordat cu urmatoarea declaratie: “Domnule presedinte, tocmai am pus pariu ca pot sa va conving sa rostiti mai mult de doua cuvinte”. Replica: “Ati pierdut”. Am citit aceasta anecdota recent, intr-un ziar german, unde autorul articolului si-a pus intrebarea daca nu cumva am avea nevoie si in ziua de astazi de astfel de oameni, deoarece e trist ca scena politica e dominata mai degraba de personaje rupte din pieti.

Puterea cuvantului, scris sau vorbit, a fost recunoscuta inca pe timpul Greciei antice si ca atare, folosita ca o arma, caci nu a fost greu de realizat, ca oamenii il vor crede pe cel care stie sa isi expuna parerea cel mai bine, pe cel care poseda adevarate calitati de orator, indiferent de mesaj. Conducatorii romani, prea buni cunoscatori ai firii umane, si-au dat repede seama ca poporul are nevoie de doua lucruri, pentru a fi docil si usor de manipulat: paine si circ. Daca se adaugau la acestea si promisiuni expuse de un orator desavarsit, practic, puteai convinge norodul sa prinda si fluturi, daca asta era scopul tau.

Am putea chiar exagera un pic afirmand ca doua mii de istorie nu au reprezentat altceva decat un lung sir de razboaie si discursuri. Secolul XX chiar a inrautatit situatia, caci majoritatea conducatorilor au fost demagogi (DEMAGÓG, demagogi, s.m. Persoana care cauta sa-si creeze o popularitate prin discursuri bombastice, prin promisiuni mincinoase etc. – Din fr. démagogue.). Apostolii fascismului, Mussolini, Hitler sau Goebels au exercitat aceesi influenta precum tovarasii lor din tabara rosie, Lenin, Stalin sau Ceasescu. Premisa de baza a demagogiei este lipsa de judecata, lipsa de cultura si educatie a maselor. Acesta este motivul pentru care nicio dictatura nu a suportat existenta asa numitei clase de mijloc, “intelectualii” fiind dusmanul numarul unu atat pentru fascisti, cat si pentru comunisti. Demagogia democratica in schimb e mai cizelata, mai perfida, deoarece intr-o societate libera teoretic nu exista structuri preferentiale, toti au aceleasi drepturi, iar mass-media trebuie sa fie impartiala (sau macar sa pastreze aparenta). Astfel, manipularea, spalarea creierului, infuzia de tampenie e mult mai discreta si generalizata, pe principiul “daca inghiti, e bine, daca nu, esti o exceptie”. Exceptiile sint din ce in ce mai rare, caci de la reclama la detergent pana la discursul parlamentar, oratoria a atins un nivel al excelentei si complexitatii incat e greu sa ii rezisti pe termen lung.

Din pacate demagogia este un fenomen global, care se regaseste si in acele structuri, care ar trebui sa reflecte onestitate si spirit umanitar. Se tin conferinte peste conferinte unde problemele cele mai arzatoare ale planetei sint discutate si rasdicutate de “experti”, “politicieni” si “delegati”. Se discuta in nestire, toata lumea are ceva de spus, se nasc idei si contra-idei, se tin discursuri, se semneaza acorduri si… toate lumea pleaca acasa, multumita de ceea ce a realizat. Aproape zilnic auzim de miile de oameni care mor de foame, dar nu s-a realizat inca nimic practic pentru ca surplusul de alimente, de exemplu, sa fie redirectionat catre acestia. Lupta impotriva terorismului e prezenta doar daca sub respectivul petic de pamant se afla petrol. Dar sa nu mergem asa departe, in fond, cel mai la indemana e sa ne exprimam parerile si angoasa, eventual sa dam solutii (verbal) la probleme aflate la mii de kilometrii departare. Noi insine propovaduim prietenia si omenia, dar vai de cel care ne ocupa locul de parcare.

Romania anului 2008 se pregateste – din nou – de alegeri “libere”. Brusc, toate ies la iveala, nimic nu e bine (daca e facut de altul), sintem jecmaniti in fel si chip, de la hipermarketuri la compania de gaz, se lanseaza acuze, analize si eternele promisiuni. Oamenii vor sa isi ascunda neputinta in spatele frazelor pompoase si a afiselor multicolore; se folosesc retete “sigure”: destramarea Ardealului, performante in fotbal, taxa auto etc. Demagogie pura, nici nu se mai chinuie sa o dilueze cu ceva adevarat.

Tot ceea ce ne ramane este sa ne uitam cu ura la trecut si cu frica la viitor.

Si cu mila la noi.