Øieblikket / Enten-Eller

bakjdshakjskj ldksjkljdls’

dnsldjsldsl

Un prieten l-a vizitat odata pe James Joyce si l-a gasit intr-o stare de profunda exasperare.
“James, ce se intimpla? E in legatura cu scrisul? Cite cuvinte ai scris azi?”
Joyce cu capul sprijinit pe masa de scris, vadit disperat:
“Sapte”
“Sapte? dar James asta-i bine… pentru tine!”
“Da, presupun ca da. Dar nu stiu in ce ordine sa le pun!”

Nu am mai scris nimic de mult, dar adevarul este ca nu s-a schimbat nimic. Scriu in scarba; cu cat scriu mai mult, cu atat mi-e mai lehamite de mine si cu atat vreau sa scriu mai mult. M-am amagit oarecum; mi-am zis ca acest blog (ah, trebuie sa-i gasesc alt cuvant) va fi altfel. Nu vor fi doar niste notite insipide prin care sa-mi revars frustrarile zilnice, cu toate acestea, recitind ceea ce am scris, nu gasesc un singur lucru pozitiv despre care sa fi vorbit. Drept este ca niciodata nu am putut sa scriu despre lucruri frumoase. Nu pot sa scriu ziua, nu pot sa vad frumosul, mi se pare irelevant sa pierzi timpul cu maruntisuri. Scriu greu, aplecat peste tastatura, ma opresc aproape dupa fiecare rand, recitesc, corectez, sterg, o iau de la capat.

Oricine cade in patima scrisului – si este un drog foarte puternic, credeti-ma – se confrunta cu aceeasi problema de baza. Ce sa scriu? Proza sau poezie? Poezia cere un talent aparte, proza e mai accesibila, mai la indemana, mai usor de imitat cand esti in pana de idei. Evident, totul se rezuma la pretentii: “Si cand noaptea va veni/ Cu aripi grele si gemind/Voi suspina si voi privi/ Si voi fi cu tine-n gind.” Teoretic, e poezie: forma strofica e catren, rima incrucisata, picioare metrice bisilabice trohaice. Practic, e bullshit. De aceea exista atat de putini poeti si atat de multi compozitori; de aceea poezia moderna are o reteta simpla (titlu cat mai vulgar, sa sune cat mai filosofic, sa nu aiba inceput, mijloc sau sfarsit, sa n-aiba ritm, rima si sa fie cat mai lunga) si e inteleasa doar de critici. Bun, am ramas la proza, am putea scrie si poezie la urma urmei, doar ca nu vrem. Tipuri de proza:1.proza oratorica 2.proza publicistica 3.proza savanta 4.proza literara 5.proza ritmica, metrica sau muzicala 6.proza rimata 7.proza poetica 8.proza narativa; clasificarea prozei narative: 1. dupa dimensiune:-schita-povestire-basm-nuvela-roman 2. dupa curentul literar:-clasica-romantica-realista-modernista 3. dupa tema abordata-realista-fantastica-istorica-psihologica-absurda. Evident, cele mai simple sint scrierea reflexiva (inspirata din experienta personala) sau scrierea imaginativa (compuneri libere). Scrii despre tine, dar cum majoritatea dintre noi isi pot descrie toata viata folosind doar cateva cuvinte (munca, sex, alcool, bani, calculator, televizor, cearta etc) risti sa devii anost si dupa un timp iritant. Asa ca scrii despre altii (persoane reale sau imaginare). Inventezi, creezi legende, eventual te angajezi ziarist.

Acum e momentul cand stai si te scremi. Te asezi in fata hartiei, pardon, a monitorului si te gandesti. Te ridici frustrat dupa o jumatate de ora si te invarti prin camera. Iei o carte, o rasfoiesti, citesti cateva fraze inteligente, simti muza pe-aproape, te repezi inapoi la calculator si … habar n-ai ce sa scrii. Te simti ca Ady Endre care dupa o noapte de vin si femei frumoase se aseza in zori la o cafenea si se gandea cu groaza ca trebuie sa scrie articolul pentru acea zi.

Indiferent de forma de proza aleasa ceea ce te va face unic (sau in cele mai multe cazuri nu) este stilul. Poti alege o maniera a la Andrei Gheorghe: tupeist, revoltator, rapid, cat mai multe cuvinte necunoscute, vulgaritati. Sau poti imita stilul academic: cuminte, civilizat, impunator, deasupra tuturor si impotriva oricarei logici. Incerci stilul descriptiv, unde firul de iarba e descris in cel putin zece pagini. Folosesti modele clasice: lupta pentru supravietuire a unei femei vaduve la 25 de ani, cu zece copii pe cap (genul: drama; sursa: stirile de la ora cinci); comedia e mai flexibila, iti ofera mai multe unelte (comic de situatie, caracter, limbaj, nume) si mai la indemana (un betiv pe nume Treazu aluneca in Sahara pe o coaja de banana si din cadere trage fusta unei camile, care de fapt e muncitoare ilegala din Vaslui). Cititorul plange sau rade, efectul dorit e atins.

Tristul adevar este ca poti scrie mediocru si sa ai priza la public. Crudul adevar este ca niciodata in istorie cetateanul de rand nu a fost mai invadat cu atat text scris ca acum. Avem zeci de ziare, reviste, cataloage, albume, manuale, de la Bucataria lui Gicu la cretinatatile lui Osho. Desi accesul la carti de calitate e facil (dar scump), tinerii nu citesc; facultatile de Drept, Economie si Informatica sunt suprasaturate, la Psihologie se merge ca e la moda, la Medicina ca ne trimit parintii, de Stiinte Politice nici nu mai vorbim; Literele rezista cu greu (de asta s-a inventat LMA), in schimb Filosofia, Teatrologia, Asistenta Sociala stau la limita. Chiar daca termina cineva vre-o facultate dintre acestea, putini vor ajunge sa si profeseze in respectivul domeniu; incet, dar sigur, vor migra catre slujbele generatoare de bani. Nimic nu e mai trist, decit sa vezi un CV stufos, ba chiar impresionant, cum aplica pentru un post de secretara, pardon, asistent manager.

Eu as schimba motoul arhicunoscut in “Sa scriem bine!”. Sau macar “Sa citim bine”. Sau doar “bine”.

-oz

p.s. Am prostul obicei de a nu incheia cum trebuie un articol. Acesta este doar o incercare de a-i da un sfirsit onorabil.

Un alt aspect irelevant in zilele noastre este cititul. Ma refer aici la cititul cartilor. Nu ziare, nu bloguri, nu articole. Teoretic, lumea e pe fuga, nu are timp sa citeasca nimic peste o pagina, doua. Totusi, are timp sa urmareasca televizorul cu orele, ba chiar sa adoarma in fata lui (incredibil de multi folosesc aceasta metoda pentru a adormi; ba chiar o fac la nivel evoluat, setind timerul televizorului in prealabil, pentru a nu consuma curent degeaba). Daca generatia noastra a fost spurcata de conjunctura economica si sociala turbulenta a ultimelor 10-15 ani, situatia nu e mai roza nici pentru copiii nostrii. La ultima sedinta cu parintii am avut un schimb de replici nu tocmai prietenoase cu invatatoarea tocmai pe aceasta tema. Dupa ce la inceput se plinge, cum ca bietii copilasi nu au vocabular si habar n-au sa povesteasca cu cuvintele lor o istorioara simpla, ne impuie capul cu cite concursuri de matematica sint semestrul acesta, cind are loc tabara de matematica si ce important e sa inveti matematica. La sfirsit, ne pune sa alegem materia optionala de anul viitor. Prezinta cartea de “Matematica distractiva” cu lux de detalii, povesteste despre planul de invatamint DEJA elaborat de dumneaei pe baza cartii si turuie inca zece minute despre importanta gandirii logice si alte balarii. Aceasta era optiunea unu. Prezentarea optiunii doi a sunat cam asa: “Iar aceasta este cealalta materie pe care o puteti alege, aceasta este cartea, “Istoria prezentata prin basme si legende” (aici ridica manualul sa ne chiorim toti la el). Care materie ramine atunci?”. Ramasesem fara grai. Jumatate de ora de proslavire a matematicii vs. treizeci de secunde de “trecere in revista” a alternativei. Evident, toata adunatura de mamici a fost de acord, cum altfel, ca matematica e castigatoare, ba chiar le vedeam cum se felicita una pe cealalta pentru alegerea facuta. Protestul meu, foarte logic si foarte coerent de altfel, nu a contat deloc, deoarece invatatoarea, simtind unda de indoiala crescinda printre unele participante, a transat repede problema printr-o lovitura de gratie: alegeri democratice si libere. Rezultatul final: 19 la 2 doi in favoarea matematicii distractive (da, am ridicat ambele miini si daca puteam, imi ridicam si restul membrelor). Basme, legende, carti cu povesti pentru copii de 9-10 ani? Sa fim seriosi, cine a mai auzit de asa ceva? Matematica e baza, caci tara duce o lipsa acuta de ingineri, constructori, economisti, contabili, manageri etc.

Calvin Coolidge, cel de-al 30-lea presedinte american, era celebru pentru felul sau tacut de a fi. Dupa o slujba de duminica sotia l-a intrebat despre ce a vorbit preotul la biserica. “Despre pacat”, raspunse Coolidge. Si ce a zis despre pacat, fu curioasa sotia domniei sale. “Era impotriva” veni prompt raspunsul. Nici la birou nu era cu mult mai vorbaret. Cu prilejul unui pariu oficial, un senator l-a abordat cu urmatoarea declaratie: “Domnule presedinte, tocmai am pus pariu ca pot sa va conving sa rostiti mai mult de doua cuvinte”. Replica: “Ati pierdut”. Am citit aceasta anecdota recent, intr-un ziar german, unde autorul articolului si-a pus intrebarea daca nu cumva am avea nevoie si in ziua de astazi de astfel de oameni, deoarece e trist ca scena politica e dominata mai degraba de personaje rupte din pieti.

Puterea cuvantului, scris sau vorbit, a fost recunoscuta inca pe timpul Greciei antice si ca atare, folosita ca o arma, caci nu a fost greu de realizat, ca oamenii il vor crede pe cel care stie sa isi expuna parerea cel mai bine, pe cel care poseda adevarate calitati de orator, indiferent de mesaj. Conducatorii romani, prea buni cunoscatori ai firii umane, si-au dat repede seama ca poporul are nevoie de doua lucruri, pentru a fi docil si usor de manipulat: paine si circ. Daca se adaugau la acestea si promisiuni expuse de un orator desavarsit, practic, puteai convinge norodul sa prinda si fluturi, daca asta era scopul tau.

Am putea chiar exagera un pic afirmand ca doua mii de istorie nu au reprezentat altceva decat un lung sir de razboaie si discursuri. Secolul XX chiar a inrautatit situatia, caci majoritatea conducatorilor au fost demagogi (DEMAGÓG, demagogi, s.m. Persoana care cauta sa-si creeze o popularitate prin discursuri bombastice, prin promisiuni mincinoase etc. – Din fr. démagogue.). Apostolii fascismului, Mussolini, Hitler sau Goebels au exercitat aceesi influenta precum tovarasii lor din tabara rosie, Lenin, Stalin sau Ceasescu. Premisa de baza a demagogiei este lipsa de judecata, lipsa de cultura si educatie a maselor. Acesta este motivul pentru care nicio dictatura nu a suportat existenta asa numitei clase de mijloc, “intelectualii” fiind dusmanul numarul unu atat pentru fascisti, cat si pentru comunisti. Demagogia democratica in schimb e mai cizelata, mai perfida, deoarece intr-o societate libera teoretic nu exista structuri preferentiale, toti au aceleasi drepturi, iar mass-media trebuie sa fie impartiala (sau macar sa pastreze aparenta). Astfel, manipularea, spalarea creierului, infuzia de tampenie e mult mai discreta si generalizata, pe principiul “daca inghiti, e bine, daca nu, esti o exceptie”. Exceptiile sint din ce in ce mai rare, caci de la reclama la detergent pana la discursul parlamentar, oratoria a atins un nivel al excelentei si complexitatii incat e greu sa ii rezisti pe termen lung.

Din pacate demagogia este un fenomen global, care se regaseste si in acele structuri, care ar trebui sa reflecte onestitate si spirit umanitar. Se tin conferinte peste conferinte unde problemele cele mai arzatoare ale planetei sint discutate si rasdicutate de “experti”, “politicieni” si “delegati”. Se discuta in nestire, toata lumea are ceva de spus, se nasc idei si contra-idei, se tin discursuri, se semneaza acorduri si… toate lumea pleaca acasa, multumita de ceea ce a realizat. Aproape zilnic auzim de miile de oameni care mor de foame, dar nu s-a realizat inca nimic practic pentru ca surplusul de alimente, de exemplu, sa fie redirectionat catre acestia. Lupta impotriva terorismului e prezenta doar daca sub respectivul petic de pamant se afla petrol. Dar sa nu mergem asa departe, in fond, cel mai la indemana e sa ne exprimam parerile si angoasa, eventual sa dam solutii (verbal) la probleme aflate la mii de kilometrii departare. Noi insine propovaduim prietenia si omenia, dar vai de cel care ne ocupa locul de parcare.

Romania anului 2008 se pregateste – din nou – de alegeri “libere”. Brusc, toate ies la iveala, nimic nu e bine (daca e facut de altul), sintem jecmaniti in fel si chip, de la hipermarketuri la compania de gaz, se lanseaza acuze, analize si eternele promisiuni. Oamenii vor sa isi ascunda neputinta in spatele frazelor pompoase si a afiselor multicolore; se folosesc retete “sigure”: destramarea Ardealului, performante in fotbal, taxa auto etc. Demagogie pura, nici nu se mai chinuie sa o dilueze cu ceva adevarat.

Tot ceea ce ne ramane este sa ne uitam cu ura la trecut si cu frica la viitor.

Si cu mila la noi.

Nu credeam ca voi citi vreodata asa ceva:
“Excursiile in doi se transforma in destule cazuri intr-un ring de box. Cind partenerii ajung sa petreaca zile intregi unul in compania celuilalt, unul dintre ei va gasi ca celalalt este plicticos, ca nu iubeste aventura sau ca nu-i ofera suficienta atentie. Daca in restul timpului cei doi se vad doar serile si in weekend, in vacanta ei nu se mai pot ocoli, asa ca ajung „sa scoata ce este mai rau din ei“, observa psihologul Tremor Ellis, citat de ziarul „Die Welt“.” Sursa, Cotidianul.

Ce probleme au unii, auzi. Unii ziceau ca secolul XXI va fi religios, sau deloc. Gresec: secolul XXI va fi imbecil, sau deloc.

Mare senzatie mare: Sergiu Nicolaescu este in spital. Nu, nu este deoarece durerea in cot vis-a-vis de Romania a devenit insuportabila. De fapt nici nu m-am obosit sa aflu care sint cauzele internarii domniei sale in spital, desi am inteles, (poate gresit), ca are niscai afectiuni cardiace. Am prins stirea din zbor si urmatoarea fraza mi-a captat atentia: “… Sergiu Nicolaescu….. a fost examinat de o echipa de medici…”

O ECHIPA! Facem abstractie ca e internat in Elias, resedinta de lux pentru toti bolnavii (inchipuiti sau nu) de vaza ai Romaniei. Incerc sa reconstitui firul evenimentelor: Sergiu Nicolaescu (S.N. in urmatoarele), se simte brusc rau. Imediat, cineva suna unde trebuie (si ma indoiesc ca a sunat la 112, unde pana iti ia toate datele ai toate sansele sa mori de batranete) si acel “unde trebuie” o fi fost vr-un fir rosu la Oprescu. Persoana nici nu apuca sa inchida bine telefonul, caci deja garda de medici e la S.N., acordandu-i toata gama de tratamente posibile si imposibile (ma indoiesc ca S.N. a auzit replici de genul “ne scuzati, e foarte frig, si EKG-ul mobil s-a defectat”). Pana sa clipesti S.N. este deja teleportat la spital, unde o INTREAGA ECHIPA de medici roieste in jurul lui, probabil este deja in separeu (si nu cu alti 15 nenorociti cum e in Monitorul de Cardiologie de obicei) si conectat la toate aparatele din dotare, care chiar functioneaza! Revin, totusi, la obsesia mea: o ECHIPA de medici se strofoaca sa dea cel mai bun diagnostic si cel mai bun tratament! Asistentii nu se joaca pe telefonul mobil si din camera de garda nu urla manele. Cineva e non-stop in alerta, nu altundeva. Nimeni nu ii sopteste apartinatorului “Sa-i aduceti o cana cand mai veniti” sau “Luati-i pantofii, nu putem sa ii tinem”.

De ce totusi o intreaga echipa? Nu ajunge un singur doctor? Ce dracu, ca doar fiecare doctor (cardiolog) stie tot atatea ca si colegul sau. E un spital de lux pana la urma, nu orice coate-goale ajunge sa profeseze acolo. Frica de greseala, ceilalti sint solutiile de backup, menite sa-l traga discret de urechiuse pe medicul principal in cazul in care acesta greseste? Sau poate fiecare e cu ochii pe celalalt si se stie ca in grup nu-ti permiti sa “ti se rupa”, nu-ti permiti sa fii lenes, nepasator. Sint admiratori S.N.? Vor un autograf? Vor sa apara in presa sub titulatura “echipa de medici care i-a salvat viata lui S.N.”? DE CE DUREREA MEA S.N. E TINUT IN PUF DE O ECHIPA DE MEDICI, IN TIMP CE OMUL DE RAND SE ROAGA SA DEA PESTE UN DOCTOR CARE SA FIE MAI PUTIN INUMAN DECAT MAJORITATEA?

Cand zevzeca aia de Monica Columbeanu (ce-mi place cacofonia din numele ei) s-a pomenit nas in nas cu primele semne ale nasterii, Urinel a cazat-o intr-un apartament de lux pentru care a platit cativa mii de euro. Ma intreb, i s-a adresat vreo moasa cu cuvintele: “taci si indura, ti-a placut cand l-ai facut, sa-ti placa si acum”? A, si evident, nu putea sa nasca fara o ECHIPA de medici langa ea! Se poate argumenta ca pe banii lui, nea Urinel face ce vrea, isi duce sotia si pe luna daca trebuie si ca din mine vorbeste doar invidia (“de parca tu nu ai face la fel, daca ai putea”, parca aud). Just. Dar astfel de lucruri nu s-ar intampla, daca doctorului i s-ar rupe ca pacientul se cheama Nicolaescu, Columbeanu sau Popescu, Vasilescu si ar ingriji ambele categorii cu acelasi profesionalism. Nu s-ar intampla si daca toata gloata neghioaba nu ar face rating la aceste circuri. Doctorul stie: cand pe foaia pacientului scrie Popescu poate sa se astepte cel mult la un pliculet ca vai de capul lui. Eeee, dar se schimba povestea odata cu numele, nu?

Ma indoiesc ca S.N. sta la coada la farmacie si e tratat abject, cum sintem majoritatea. Ma indoiesc ca S.N. isi roade unghiile facandu-si griji daca mai prinde medicamente compensate. Eu insa stau la coada la farmacie, imi rod unghiile de nervi gandindu-ma ca bunica va ajunge tot la imbecilul ala de doctor Horatiu Rus care l-a bagat pe bunicul in mormant. S.N., in schimb, doarme linistit. ECHIPA de medici vegheaza.

1. Don’t EVER say “It was his/her time”. It’s never, nobody’s time, not at 1, not at 10, not at 100.
2. Don’t EVER say “He/she had a fulfilled life”. You can’t possibly know.
3. Don’t EVER say “He/she is a better world”. Chances are, if the mourner is in deep pain, you will follow the deceased in that “better world”.
4. Actually, don’t say anything, except maybe “Condoleances”.
5. Don’t praise/denigrate the priest. Don’t appreciate/disconsider his sermon. It’s just a job for him, he doesn’t give a shit.
6. Don’t FUCKING SMILE! Bite your tongue, slap your face, hit your head to the wall, just don’t smile! Let alone laugh!
7. Don’t cry just for the sake of crying, only to be seen five minutes later chatting about your favourite soap opera. If you are at the funeral to fulfill a courtesy, just stay polite. It’s enough.
8. The mourner doesn’t give a shit if you like the coffin, the flowers, the cemetery, the neighbour’s coat or anything else. Shut the fuck up.
9. You are not at the funeral to have a nice chat with your long lost friends.
10. If you don’t want to go to a funeral, don’t make up excuses. It’s not compulsory. Stay the fuck home and watch telly. Or have a beer. Or fuck. Whatever.
11. Don’t try to be nice just for the sake of it. “If you need anything, honey, A-NY-THING, just let me know”. You know what, it’s 3 am and i need a shoulder to cry on, may i call you?
12. Don’t EVER ask the mourner about future plans. Worry about your bloody business.
13. Don’t EVER complain about the circumstances (“It was so hot/cold”, “I didn’t get a seat” etc). It’s a freaking funeral, it’s supposed to be bad! And anyways, you’re way better off than the guy in the coffin.
14. Don’t try to be TOO sympathetic. You will simply look like a moron.
15. If you see a mourner a week later and the persona is sad, DON’T fucking ask: “Is something wrong?”.

Ok, there are more than ten. Actually, there may be a hundred, and if i stay a bit longer to scrap my mind about all the things i hated at my grandfather’s funeral, i have all the chances to write a short novel. But that’s not the point. The point is, that when we hear the phrase “speeding world” we don’t fully understand it, untill somebody dear to us dies. This “speeding world” has stolen many things from us, including death. People don’t die at home anymore, in the arms of their beloved. They die in hospitals, alone, amidst foreign faces and clumsy nurses. You don’t get to be with the departed, because the body gets to the – already overcrowded – morgue. You don’t get to wash the body, dress it, cumb the hair, arrange everything as you know that person would’ve liked. The deceased is dressed by some stupid alcoholic who outright asks for money. The deceased is taken to the cemetery by some agency, who couldn’t give a shit, let alone be tender to the body. You can’t go to the cemetery even at midnight if you feel so, because the cemetery has a schedule, and they fucking close the gates at 5 pm! Nobody realises you are mourning just by seeing that you are dressed in black, because black has become a fucking fashion and every imbecile is wearing it. What do you want me to do? Tatoo on my forehead “I’m mourning, you stupid cunt, swallow your bloody jokes”? You don’t get to put your shoulder to carry the coffin to the grave, now we have “professionals” who do it, and what the hell, it’s all in the graveyard fee!

To make a long story short, you are taken away almoust every possibility to be with and to CARE for your beloved departed. As much as it has become a fashion, death is a great taboo. “What, somebody died? Let’s divert the attention of the mourners. We have an arsenal of bureaucracy that comes in handy”. Death should be dealt with as fast as possibly. Let’s “help” the ones left behind. Let’s take the burden off their shoulders. Let’s take their dead!

And all you are left with are the feelings of regret, that you weren’t even able to say goodbye….

I couldn’t manage the problems I laid on myself
And it just made it worse when I laid them on somebody else.
Nothing worked out when I handled it all on my own
And each time I failed it made me feel twice as alone
Then I cried, “Lord there must be a sure and easier way
For it just cannot be that a man should lose hope every day.”

In Memoriam Orbán Dénes (11.04.1922-30.12.2007)

Last record: august 27th. Seems everything i touch becomes a big pile of rubbish. Why do i keep deceiving myself? Of course, you may say, it comes in handy to be pised off. Something goes wrong and there i go, down the slope of misery. It’s the easier choice, it may seem. How about losing balance when things do not go wrong? Nor good, for that matter, but that’s a different issue. When there seems to be no obvious reason for feeling like crap? Every now and then one looks behind and what does one see? Well, depends if one has eyes to see. Most people let time do his job, separate good from wrong and nice from ugly and choose to keep the first. Why bother with your mistakes anyways? They are burden, and just like dogs do, we turn our backs to them and pretend those little bits and pieces of poo we left behind were never there. I wish i could do that.

What should i do with my life? I have no skills, no talent, didn’t learn any craft, have no diploma i can brag with, no accomplishments. Almoust hitting thirty and difficult to find a bigger looser than me. Of course, on the surface, from the outside, it all looks nice and shiny. Or acceptable at least. Yes, there are people living in worse conditions, yes, there are people with much worse lives. But what makes life fit to be called “good”? If you feel good? If you are happy? If you own things? If you are free? If you make no mistakes? If you make way too many, but don’t care? If you adore God? If you adore yourself, or your wife, or your children, or your dog? If you are called Bill Gates, or Jeff Lebowski? If you are a capitalist? If you are a communist? All of these, or maybe none? Yes, i think in extremes, but so did that darn monkey ages ago, when it looked down and thought: should i stay in the tree, or move to the ground floor? Survival of the fittest? What a bloody idiocracy. Fit or no, we all survive. Have no other choice. Fucking monkeys.

I guess i’m not wrong, my friends, i’m just an ASSHOLE.

In mod cert, a urma calea de mijloc nu mai este la moda. Traim epoca extremelor: exista bogati si saraci, optimisti si pesimisti, sanatosi si bolnavi, patroni si proletari, genii si mediocrii, tupeisti si slabi de inger, credinciosi (fanatici) si ateisti, windowsisti si linuxari etc. Volens-nolens apartii unei categorii, razvratirea nu e o optiune, caci si acela e un stereotip, un cliseu.

Citeam deunazi un articol intitulat E mai buna viata fara copii? Tot timpul exista subiecte cu care nu poti da gres. Reteta e simpla: scrie ceva diametral opus fata de parerea generala a oamenilor si poti fii sigur ca vei face valuri. Nu conteaza daca ceea ce scrii e adevarat sau fals. Ba dimpotriva: cu cat mai ambiguu, cu cat mai atroce, cu cat mai vehement, cu atat mai bine. E (relativ) usor sa combati o idee care e argumentata logic, care e demonstrata printr-un exercitiu de gandire. E imposibil sa te iei la bataie cu sentimentele, indiferent cat de bine sau corect ai argumenta. Tot ce s-a intamplat in istoria umanitatii, bine si rau, s-a datorat sentimentelor. N-am auzit de nici-un razboi care sa fii pornit din cauza divergentelor de opinii vis-a-vis de matematica sau fizica.

Lait-motivul cartii scrise de Madame Maier e urmatorul: cea mai mare tampenie pe care o poti face e sa ai copii. Urmeaza argumentele de tot felul. (Apropo, femeile fara copii se simt “blamate” de societate; ma intreb cum se simt milioanele de femei care au deja copii cand citesc o carte ca asta; doar ca aceste mamici nu au timp sa riposteze la tot felul de aberatii). Din pleiada de idiocatii sa luam cateva (cele mai rasarite) si sa le disecam.

1. Nasterea copiilor este o tortura Halal. Nu-s destul de speriate femeile care inca nu au nascut, mai bagam si groaza in ele. Orice persoana poate opta pentru o nastere epidurala, aproape complet lipsita de dureri (dar si de sentimente) sau pentru cezariana. E drept ca nasterea normala implica dureri si la fel de drept este ca traim intr-o societate alergica la cuvantul durere. De la Reiki la samani alergam frenetici dupa oricine care ne promite ca vom scapa de durere. In loc sa debiteze monstruozitati, Madame Maier ar face mai bine sa scrie o carte despre importanta ca barbatul sa fie prezent la nastere. In Romania cel putin asta e tabu. Dar credeti-ma, un mare dezavantaj psihologic (care se rasfrange asupra fizicului) e acela de a fi singura pe masa de nastere, inconjurata de tot felul de ustensile si persoane pentru care totul e rutina. Maier promoveaza ignoranta.
2. Va trebui sa faci rost de mai multa mancare Corect, daca vorbim despre familii cu zece copii. La un copil-doi acest efort e aproape nesemnificativ. Dar de ce ne miram, cand cartea e scrisa de un occidental luminat care n-a curatat un cartof in viata si care confunda termenul de piata cu Tesco. Cred ca de fapt vroia sa zica: “Va trebui sa faci mai multa mincare”. Corect. Dar data viitoare cand vad la televizor cati BANI se cheltuiesc in afara pentru toate potaile si matele handicapate vestice eu ma fac criminal in serie. Maier promoveaza prostia.
3. Nu vei mai avea timp sa te distrezi. Vei pierde legatura cu amicii tai. E un pic de adevar. Un pic zic. Daca ar fi fost cinstita ar fi reformulat: “Pentru o perioada vei avea mai putin timp sa te distrezi si iti vei vizita amicii mai rar”. Pentru o perioada. Copii cresc (duh) si deja cu un copil de 6-7 ani ai cu MULT mai mult timp liber decat cu un sugar. Maier promoveaza denaturarea adevarului.
4. A sta acasa pentru a avea grija de copiii este un lucru prostesc. Are coraj, dom’le! Eu nu mi-as permite sa fac miliarde de femei “proaste”. In nici un caz nu as folosi acest cuvant in fata sotiei. Sa nu uitam ca a creste un copil NU ESTE O ACTIVITATE SINGURATICA! Copilul acela mai are si un tata, si niste bunici, si niste veri, parintii au prieteni, au rude etc. Lasa o femeie singura cu lunile, intr-o situatie noua, fara ajutor si ai toate sansele s-o gasesti nebuna. Maier promoveaza lenea si egocentrismul.
5. Asteptarile vor fi ca tu sa fii mai intai mama si apoi femeie de cariera. Aici sunt de acord. Daca alegi sa fii mama, stai si creste-ti copilul. Daca vrei cariera uita de copil. M-am saturat de “parintii” care fac un plod si-l arunca la bunici. Sau care pleaca dimineata si se intorc seara, ca, vezi Doamne, ei au de lucru, si dupa aia se mira de ce a ajuns copilul delicvent. Madame Maier ar face mai bine sa se razvrateasca impotriva sistemului. Sistemul care nu angajeaza femei casatorite, dar fara copii (e, de asta ce mai ziceti?) pentru ca se tem ca femeile vor ramane insarcinate si saracii patroni pierd bunatate de sluga; sistemul care dupa ce revii la lucru iti face vant si nu o face inainte doar pentru ca nu-i permite legea; sistemul care iti spune pe fata sa revii la lucru dupa 2-3 luni de absenta altfel poti sa nu mai vii deloc; sistemul care nu ofera alternative femeilor care ar dori sa lucreze poate cu jumatate de norma; sistemul care iti acapareaza pana la zece-doisprezece ore pe zi fara nerusinare, fara recompense si fara mila. Poti impaca si capra si varza: poti sa ai o cariera frumoasa fara a-ti neglija copiii. Ca in loc de vila iti iei doar o casuta mai mica, in loc de BMW seria 5 iei Skoda si in loc de pizza non-stop mai mananci si mancare gatita? Posibil, dar nu obligatoriu. Cere efort suplimentar? Cu siguranta. Beneficiile sunt mai mari decat eventualele oportunitati financiare? In mod cert. Daca renuntarea la copii ar fi cheia catre o cariera de succes de ce nu vedem la tot pasul femei milionare si in pozitii de top? Maier promoveaza materialismul.
6. Exista deja prea multi copii pe planeta. Pare corect la prima vedere si totusi nimic mai fals. Suprapopularea planetei e doar o scuza pentru a evita responsabilitatile. Daca Madame Maier e atat de ingrijorata de soarta Pamantului as dori s-o vad voluntara in Africa impartind anticonceptionale. E tipic: ne facem griji in legatura cu niste chestiuni foarte distante (clima globala, suprapopulare, foamete in Africa etc) si ii dam in cap vecinului care ne-a ocupat locul de parcare. Exista prea multa saracie, foamete, analfabetism, razboaie, interese capitaliste, inegalitate. Resurse exista. Din pacate mai exista si specimene cum e aceasta pseudo-scriitoare. Maier promoveaza fuga de responsabilitate.
7. Familiile sunt un cosmar. Copiii prevestesc destramarea unui cuplu. Copiii iti vor ucide dorintele. De asemenea copiii iti vor tortura animalul preferat, iti vor sparge geamul cu pietre, iti vor vandaliza cutia postala, iti vor fura portmoneul, o sa-ti violeze partenerul/partenera de viata, vor face pipi peste trandifirii din gradina, o sa devina criminali in serie si vor asculta Black Sabbath in fiecare noapte cu volumul la maxim. Poate familia doamnei Maier e un cosmar si nu-mi amintesc sa fii citit undeva ca mai are sot. Poate prea multa psihanaliza i-a destramat contactul cu realitatea si vede in copii niste mici Chuckies al caror unic scop in viata este sa te terorizeze. Poate e frustrata de faptul ca nu mai poate sa mearga la discoteca noaptea unde sa se destrabaleze in voie. Oricum am lua-o, problema e chiar Maier, nu copiii. Atitudinea ei de mic dictator (“ah, cat ma urasc, va omor pe toti”) a generat deja destule drame in istorie. Maier promoveaza paranoia.

Nu ma intelegeti gresit: nu discut dreptul femeii de a alege intre a avea copii sau nu. Lipsa alegerii genereaza haos si multiple probleme atat pentru ele cat si pentru societate (vezi decreteii). Dar ceea ce face aceasta femeie nu difera cu absolut nimic de ceea ce fac Iehovistii sa zicem, care iti bat la usa cu scopul declarat de a te aduce pe calea cea buna: calea LOR. Daca dumneaei scria o carte in care prima jumatate era dedicata motivelor contra si cealalta jumatate motivelor pro, atunci n-ar fi acuzat-o nimeni de nimic si ar fi facut un bine enorm milioanelor de femei care se confrunta cu aceste intrebari. Poate acea carte nu s-ar fi vandut in 550000 de exemplare si nu ar fi stat pe prima pagina a tabloidelor si ziarelor de scandal. Sau poate ar fi devenit o carte de referinta in literatura de specialitate. Asa nu a facut decat sa-si descatuseze inhibitiile si sa dea apa la moara la toate zevzecele.

Nu ar trebui sa poti obliga pe nimeni sa faca ceva fara consimtamantul acelei persoane. Copiii nedoriti nu se nasc decat intr-un procent infim din cauza presiunii sociale. Copiii nedoriti se nasc din cauza lipsei de cultura si informare a parintilor, din cauza nepasarii, a lor si a celor din jur. La intrebarea clasica: esti pro-viata sau pro-alegere raspund sec: sunt pro-prezervativ, pro-orice-metoda-de-contraceptie. Anticipand problema, poti s-o ocolesti. Cand esti in miezul problemei, alegerea nu mai e alegere, e constrangere. Mii de copii sunt avortati zilnic, lasati in maternitati sau crescuti in scarba pentru ca parintii au fost prea comozi sau neinformati.

Decizia de a nu avea un copil ESTE o decizie egoista, comoda si tragica. Inseamna ca cei care decid sa nu aiba copii pe baza acestor criterii sint oameni rai, lipsiti de suflet? Bineinteles ca nu. Dar in genere acesti oameni isi vor urmari propriile interese, vor fi relativ incuiati in lumea lor mica si rece. Cunosc destule familii, si cu copii si fara, si din cei fara doar o singura pereche a ales viata fara copii pentru binele altora. Calitatea de parinte te invata multe lucruri, de la dragoste si tandrete la indemanare si umor. Nimic nu poate compensa asta.

Mai sunt gramada motive, dar sincer, una e mai jalnica decat cealalta. Oricum, Maier nu e decat o reprezentanta a unui curent pornit acum cativa ani, reprezentat de tot felul de femele frustrate si nimfomane. Una din lucrurile penru care militeaza acest grup e urmatorul: in limba engleza, femeile fara copii se numesc childless. Traducerea mot-a-mot in romaneste e chiar asta: fara (less) copil (child). Ei, acest grup (care de altfel e foarte bine organizat, e inregistrat ca fundatie si dispune de destule fonduri cat sa nu mai fie foamete in Somalia zece ani de-acu incolo) se simte lezata in drepturile ei prin acest termen. Explicatia e urmatoarea: less (fara) sugereaza o lipsa, ori ele nu au nicio lipsa, ele au ales sa nu aiba copil, iar aceasta alegere a rezultat pentru ele nu o lipsa, ci o libertate (free-dom). Astfel ca se fac marsuri, lobbyuri, petreceri si mai stiu eu ce, ca din limba engleza sa dispara termenul de childless (fara copil) si sa fie inlocuit cu childfree (liber de copil).

Si eu care radeam in hohote cand am auzit ca exista un grup (tot asa, legal, cu fonduri etc) care militeaza ca saracul Coyote sa-l prinda odata pe Roadrunneru ala obraznic. Pai astia sint mici copii pare-se pe langa haita de hahalere al caror mandru reprezentant e Madame Maier…

It should be a while before I see doctor Death
So, it would sure would be nice if I could get my breath
Well, I’m not the cryin’, nor the whinin’ kind
’til I hear the whistle of the 309, of the 309, of the 309
Put me in my box on the 309

Write me a letter, sing me a song
Tell me all about it, what I did wrong
Meanwhile, I will be doin’ fine
Then load my box on the 309
On the 309, on the 309
Gonna get outta here on the 309

(Johnny Cash)

Textul aici

Textul aici.

Pentru cei care nu stiu, acest indemn statea deasupra portii de intrare de la Auschwitz. Pentru cei care nu stiu germana: Munca te elibereaza.

Inca de pe vremea cand eram copil aceasta idee mi-a intunecat viata. Fraze de genul: “Nu o sa faci nimic in viata, o sa ajungi gunoier”, “Ete X ce bine o duce, a lucrat din zori pana noaptea tarziu”, “Ia uite ce casa/masina/slujba buna are Y, nu ca tine” etc. Intotdeauna ALTUL era mai bun, mai destept, mai educat, mai cuviincios, mai iubitor, mai bogat, mai politicos. ALTUL se intorcea din Ungaria sau Austria cu masina ultimul racnet, ALTUL trimitea bani in prostie acasa, ALTUL isi ducea parintii in vacanta la Balaton sau in Alpi. Eu eram doar un prostanac care venea cu zece de la scoala, de parca ar conta asta, caci nu am auzit inca pe nimeni sa manance diplome si sa-i creasca burta. Incercam sa dovedesc cum puteam ca si eu imi iubesc parintii (in clasa a patra am primit niste pastile la scoala, era ceva problema cu apa potabila parca, eu nu le inghiteam, ci le duceam pe furis acasa si le dadeam alor mei), ca nu sunt prost (in a doua jumatate a clasei a opta am decis sa dau admitere la liceu maghiar, in trei luni trebuia sa recuperez ce altii au invatat in opt ani, am intrat printre primii), ca sunt in stare sa fac ceva in viata, macar lucrurile de baza, casa si masina. Evident, nu poti avea orice masina si o garsoniera nu e tocmai intruchiparea succesului, dar m-as fi multumit si cu asta pentru inceput.

N-a fost sa fie. Optimistul ar adauga “inca”, pesimistul doar da a lehamite din maini. Economistul mi-ar desena repede doua-trei diagrame si cu un zambet satisfacut si usor zeflemitor ar scoate in evidenta punctele de cotitura unde am ales gresit; filosoful, depinzand de orientare, mi-ar face capul calendar si probabil mi-ar pune pistolul in mana; oamenii legii mi-ar cauta repede prin cazier si m-ar invita sa revin cand expir ca sa stearga CNP-ul din baza de date; tupeistul, smecherul, supravietuitorul ar sterge cu mine pe jos, asta in cazul in care s-ar osteni sa se aplece pana la mine; IT-stii s-ar uita tamp si ar cauta undeva butonul de Debug. Dar acest buton nu exista, nu exista reset, debug sau reinstalare “pe curat”; nu s-a inventat Vanish sau Axion pentru suflete patate, nu exista nici macar acea ustensila draguta din Men in Black pe care sa-l fluturi sub nasul cuiva si sa-i stergi amintirile. Esti ceea ce esti, cale de intoarcere nu exista, ajutor nu vine, cel mult se arunca in tine cu niste mila expirata.

Si muncesti. Muncesti de dimineata pana seara, seara ajungi acasa si o iei de la capat (cum spunea o cunostinta, diferenta intre locul de munca si acasa este ca acasa am alt IP). S-au dus timpurile cu locul de munca de opt ore; sau daca mai exista, nu mai stii cum sa scapi de acolo si sa-ti cauti altceva, unde poate-poate primesti cu o suta de lei in plus; daca nu pleci inseamna ca lucrezi in halat si ai peste 40 de ani, avand mimine sanse sa-ti gasesti ceva mai bun, ori pentru ca meseria de tamplar, strungar, zidar etc. nu mai e la moda si nu se cauta, ori pentru ca nu ai sanse in fata unui tinerel care citeste Business Week si bate o suta de cuvinte pe minut. Oricum, tinerii de azi nu mai viseaza la fabrici si uzine, ci la Nokia, Mercedes si Ceresit, la birouri cu laptop si aparat de aer conditionat. Salariile se negociaza acerb, in euro si bonusuri multe. Fidelitatea are etalonul in contul din banca. Modelele de urmat se iau direct din Top Capital (sau Atomic TV, ProTV, Tvsport). In fond, daca un tenisman a reusit sa ajunga cel mai bogat om din Romania, eu de ce nu as putea? Evident, nu toti ne dorim acest statut (desi nu ne-ar deranja). Dar majoritatea avem dorinte mai modeste, nestiind ce inseamna cu adevarat modest. Un exemplu: ai o Dacie, mori dupa o masina noua. Mergi pe strada si vezi automobile care mai de care mai de soi. Iti fierb creierii gandindu-te la o solutie. Faci ce faci, lasi gaj salariul pe urmatorii cinci ani la vreo banca si iti iei o masina noua (una pe la zece mii de euro). Extaz. Mantuire. Mandrie. Dupa trei-patru-cinci ani n-a mai ramas nimic din sentimentul asta. Iar iti curg ochii dupa masinile altora. Reteta e aceeasi de la cele mai simple lucruri (telefonul mobil) la cele mai complexe (casa, masina).

Socrate, intrand in piata din Atena, a exclamat: Oh, cate lucruri de care nu am nevoie. Omul modern intra in supermarket si zice: Fir-a sa fie, cate lucruri pe care nu mi le permit. Esti bombardat, asediat, luat ostatec. Intrii sa iei un iaurt si iesi cu cosul plin; te opresti in fata magazinului si te scarpini in cap: cum naiba s-a intamplat? Pai e foarte usor. Ai intrat sa-ti cumperi iaurt. Ajungi la raionul de lactate, unde in loc sa te astepte cumintel un singur tip de iaurt, te asteapta cinci rafturi. Iaurt slab, iaurt gras, iaurt semi-gras, iaurt extra, iaurt fermentat o saptamana, iaurt refermentat, iaurt alb, iaurt normal, iaurt cu cereale, iaurt cu fructe, iaurt cu pulpa de fructe, iaurt cu aroma de fructe, iaurt dietetic, iaurt cu vanilie, iaurt cu ciocolata, de la Danone, de la Napolact, de la Covalact, de la Milli si mai ai derivate de iaurt, sana, lapte batut, kefir etc. Pai cum sa nu innebunesti? Dupa ce ai reusit in sfarsit sa-ti alegi nenorocitul de iaurt si n-ai cazut in plasa X+1 gratis dai nas in nas cu o duduie care iti baga pe gat o lingurita cu cele mai noi cereale de la Nestle. Nu prea au ele gust, dar sunt noi, sunt de-li-cioa-se si sunt la oferta. Cosul e deja mai greu decat te asteptai. Brusc iti aduci aminte ca nu te-ai convertit la vegetarianism si daca tot o sa stai jumatate de ora la coada la casa ai putea sa iei si niste mezeluri. Ajungand la raionul respectiv se repeta istoria de la lactate. Aici in schimb e mai dificil. Diferenta de pret intre iaurturi e de cativa bani, hai un leu acolo, dar la mezeluri ai parizel la cinci lei si salam la 50 de lei (kilogramul). Ieftinaturi parca nu-ti vine sa cumperi si nu-ti ramane decat sa te strambi urat la atitudinea de “You can’t get me” a salamului de sibiu. Si tot asa pana la adanci batraneti (sau pana la cosul plin).

In fond care e diferenta intre Auschwitz si restul planetei capitaliste? Una singura: in lagar iti faceau rau pe fata, nu se ascundeau dupa reclame false (decat pana ajungeai acolo). Daca erai slab si bolnav, femeie sau copil faceai dus si ajungeai ingrasamant. Daca mai era ceva putere in tine ti se oferea privilegiul de a munci pana la moarte. Acelasi “privilegiu” il obtine fiecare nou-nascut din ziua de azi. Din secunda in care i s-a tatuat CNP-ul pe certificatul de nastere persoana e introdusa in baza de date sub numele “Rotita nr XXX”. O rotita de la care societatea se asteapta sa mearga ca unsa pentru binele comun. Si sistemul are grija ca in proportie de 99% rotita sa ajunga in angrenajul potrivit. Mai apar si defecte, dar ele sunt repede selectionate de o armata de specialisti si vor ajunge pe hartiile de la contabilitate sub diferite cifre care ascund cu grija problema si o raporteaza ca eroare de la producator. Sistemul nu greseste, tu ai fost nepotrivit. Pentru ca ai fost nepotrivit sistemul te pedepseste la o viata mizera, iar societatea te blameaza ca pe un lepros. Ai impresia ca exagerez? Pana la urma, esti liber sa alegi cui te supui si ce sistem servesti, ori daca nu esti foarte servil din fire poti oricand cauta un loc mai propice naturii tale. Serios? Uite, eu nu sunt dispus sa-mi rup oasele pentru un coate-goale care se nimereste sa-mi fie sef, sa stau peste program fara sa fiu platit, sa-mi vad familia doar in weekend, toate astea ca sa-mi permit o vacanta la mare pe an. De asemenea nu sunt dispus sa inrobesc altii, sa lucrez la firma mea zi-noapte, sa caut noi si noi metode de a prosti lumea sa cumpere lucruri de care nu au nevoie. Dar vreau sa am unde sa-mi aplec capul fara sa ma ploua si sa pun ceva in gura mea si a familiei mele fara sa fur. Ce sanse am sa obtin aceste doua lucruri ocolind sistemul? Nici una. Pana si ultimul centimetru de planeta apartine cuiva. Un stat, o persoana, un zombie, nu conteaza. Nu pot sa ma duc in creierii muntilor sa revendic un hectar si sa zic ca de maine asta e mosia mea. Nu pot impusca niste iepuri sau un cerb ceva, decat daca am autorizatie si daca platesc pentru ei. Adevarul gol golut este ca oriunde te-ai duce, fara bani esti un muritor de foame. Nu conteaza ce stii sa faci, nu conteaza cine esti, nu conteaza ce esti, ce vise ai, ce ai putea realiza. Nici in creierii muntilor, nici in Manhattan. Buzunarul gol e mai compromitator ca un tatuaj de la Auschwitz.

Asa ca muncesti. Muncesti de dimineata pana seara, si de seara pana dimineata. Faci ceva ce-ti place, ceva ce urasti, sau ceva indiferent, cu care te-ai obisnuit deja. Lucrezi pentru tine (o prostie, nimeni nu lucreaza pentru el, lucreaza pentru sistem) sau pentru altii; altfel spus, servesti sistemul indirect sau direct. Lucrezi de la 18-20 de ani pana la 60-65. Lucrezi 40 de ani intr-un singur loc, sau in zeci. Practici o meserie toata viata sau mai multe. Incet incet devii o rotita bine unsa si nu ai scapare: esti rob in datorii, credite si pofta de consum.

Muncesti mult si (poate) crapi tarziu, sau crapi repede fara sa muncesti.
Alege.

Printre negurile-mi dese, parc-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, tantos, si încrezator.
Si-am vorbit: ,,Ti-e creasta cheala, totusi intri cu-ndrazneala,
Corb batrîn, strigoi de smoala dintr-al noptii-adînc sobor!
Care ti-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
                                      Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Nu stiu cine a inventat “Stirile de la ora 5″, dar l-as tortura in cele mai oribile moduri, l-as chinui zile intregi, l-as resuscita de cate ori pot, i-as face transfuzie de la mine doar ca sa-l mentin in viata, pentru a-l chinui si mai mult. Dupa aceea as lua la rand toata gloaba neghioaba care a devenita dependenta de aceasta emisiune abjecta si i-as scoate la fiecare un ochi. As face curatatori de WC-uri toti ziaristii care alearga hamesiti dupa nenorociri cat mai ingrozitoare. As smulge limba oricui care indrazneste sa se planga de programele TV de pe timpul lui Ceausescu; si atunci si acum se mintea de inghetau apele, dar macar minciunile lor erau frumoase, erau despre planuri depasite de zece ori, despre copii fericiti, despre un conducator mult iubit si adulat. Si atunci, si acum, realitatea era tocmai opusul a ceea ce vedeam la televizor, o stia toata lumea mult prea bine, dar pe sticla, macar pe sticla, totul era perfect. Manipularea via mass-media era joaca de copii fata de ce inseamna acum manipulare. Era o lume rea, teribila, dar macar era simpla: aveai doar doua optiuni, ambele cu urmari foarte clare si alegeai in cunostinta de cauza (tocmai de aceea sunt patetice toate scuzele si dezvinovatirile unor Voiculescu, Iliescu, Vadim etc).

Ce lucru mai grotesc exista decat acela de a transforma o tragedie personala in subiect de barfa, sau pe limbaj mediatic, in “stire de senzatie”? Ce e senzational in accidente, violuri, talharii, jafuri, omoruri, furturi, evaziuni fiscale etc? Unde e etica profesionala? Stai cu copilul mort in brate si un terchea-berchea care trebuie sa livreze CEVA, ORICE, pana la ora X, iti infinge un microfon in gura. Pentru el esti doar un articol care trebuie predat, ca altfel nu-si ia leafa; pentru prezentator esti factorul care ii mareste ratingul; pentru milioane de oameni devii subiect de barfa (si pe alocuri de batjocura) in timp ce se sta la coada, la frizer, in autobuz sau la o cafea. “Ai auzit dom’le de ala care a patit asa si-asa?” “Am auzit, dom’le, ce tragedie, da si ala prost….” etc etc etc.

Si asta inca nu ar fi nimic. Cel mai mare pacat al “Stirilor de la ora 5″ et co. este ca inoculeaza in sufletul oamenilor un sentiment teribil: frica. Pai sincer acum, va mai vine sa iesiti in casa dupa ce urmariti stirile? Si nu orice fel de frica, ci una impulsiva, terorizanta, omniprezenta. Pana la urma de ce se teme orice om de pe planeta? De moarte, probabil. Insa ganditi-va: daca doctorul v-ar spune ca veti muri peste 20 de ani v-ati schimba radical comportamentul? Mai mult ca sigur ca nu. Dar daca v-ar zice ca muriti peste doi ani? V-ati panica un pic. Dar peste doua luni? Doua zile? Doua minute? Nu moartea propriu-zisa ne tine in sah, ci posibilitatea mortii iminente. Cancerul omoara anual milioane de oameni, atacurile teroriste, in cel mai rau caz, cateva sute. Si totusi, care din aceste doua notiuni provoaca mai multa angoasa?
Oamenii sunt foarte prosti analizatori de riscuri. Conform unei matematici simple: risc = posibilitate + atrocitate. Cu cat posibilitatea e mai mare, dar atrocitatea (si astfel ecoul in mintea cetateanului) e mai mica, cu atat riscul pare ca e mai mic si oamenii nu sunt interesati (de ex. sida, cancer). Dar daca atrocitatea e mare, chiar daca posibilitatea e mica, riscul devine imens in ochii oamenilor (de ex. cineva e macelarit cu toporul, atac terorist, dezmembrat de animale salbatice etc). Oamenii nu stiu sa analizeze corect riscurile si media profita din plin. Alt exemplu: cu cine v-ati lasa copii sa se joace, cu copiii lui Nea Nicu, care are o piscina in curte, sau cu copiii lui Nea Vasile, care are o pusca (sau mai multe)? Majoritatea ar alege piscina fara sa clipeasca. De ce? Imaginati-va un copil impuscat: un glont imens trece prin trupul firav, sangele, trupul sfartecat, agonia. Atrocitate: zece puncte. Posibilitate: un punct, cu indulgenta. Posibilitatea de a muri prin impuscare este de unu la un milion! Inecul este in schimb un ucigas tacut. Dar posibilitatea de a muri prin inec este de unu la zece mii. In schimb pierde la capitolul atrocitate si uite asa mor inecati anual mii de oameni (si de copii). Sa te spulbere un sofer beat se poate intampla ACUM; sa faci atac de cord e o catastrofa bine ancorata intr-un viitor la care preferam sa nu ne gandim.
Aici intervine si autoamagirea bazata pe o diforma intelegere a controlului. Omul simte ca nu are control asupra unui atac terorist, unui animal salbatic, unui criminal in serie, dar i-ar fi foarte usor sa scape de microbii din bucatarie. Astfel isi va achizitiona sa zicem un buncar portabil in valoare de zeci de mii de dolari si va ajunge in spital din cauza infectiilor. Cel mai elocvent exemplu il constituie cei carora le este frica de zborul cu avionul, dar nu au nicio problema cu mersul in masina. Aparent nu au dreptate: statisticile arata ca zborul este cel mai sigur mijloc de transport si ca anual mor zeci de mii de oameni in accidente de masina, fata de cateva zeci/sute in accidente de avion. Dar trebuie avut in vedere si faptul ca mult mai multi oameni circula cu masina decat cu avionul; astfel, media pe ora a mortilor datorate accidentelor rutiere, fata de accidentele aviare, e aproximativ egala. Sau mai pe romaneste: sunt fix atatea sanse sa mori intr-o masina, cat sunt sa mori intr-un avion (si invers). Factorul cheie aici il constituie sentimentul de control: in mod clar simti ca ai control asupra masinii, poti face ce vrei cu ea, dar in avion esti doar un pasager supus. Asadar, multi refuza sa zboare si mor pe sosele; inca odata, riscul nu a fost evaluat corect.

Nicio alta categorie nu este mai susceptibila la aceasta manipulare precum sunt parintii. Frica este o componenta majora in profesia de parinte si asfel multi dintre ei isi petrec mare parte a timpului … fiind speriati. Problema este ca de cele mai multe ori sunt speriati de lucruri gresite si de cele mai multe ori nici nu li se poate imputa acest lucru. Separarea adevarului de neadevar este o provocare imensa, mai ales in lumea grabita si super-ocupata de azi. Mintile lor sunt invadate de sfaturile “expertilor”: fie pe fata, prin fel de fel de tratate, carti si lucrari de specialitate, fie din umbra, pervers, prin “Stirile de la ora 5″. Astfel ajungem la paradoxuri precum interzicerea alergatului pe motiv ca pruncul transpira si raceste, dar nu e nicio problema sa-l lasi sa se uite cu orele pe Cartoon Network si MTV (pline de emisiuni educative precum Robotboy si Jackass); intr-adevar, de ce sa obosesti copilul cu Jules Verne sau Mezzo. Pe de alta parte, se pune intrebarea: cat de mult pot parintii sa-si infleunteze copiii?
Studii de zeci de ani, aprofundate pe sute de persoane, inclusiv gemeni separati la nastere au dovedit ca abilitatile si personalitatea unui copil sunt definite in proportie de 50% de gene. Bine, dar ce se intampla cu cealalta jumatate? In mod sigur e educatia – casetele cu Mozart, duminica la biserica, vizitele la muzee, lectiile de engleza, diferite tehnici de recompensare/pedepsire etc. Atunci cum ne explicam rezultatele unui studiu care a urmarit timp de 20 de ani evolutia a 245 de copii dati spre adoptie si nu a gasit nicio legatura intre personalitatea copiilor si cea a parintilor adoptivi? Sau alte zeci de studii care au demonstrat ca cresa/gradinita sau lipsa ei, daca familia era monoparentala sau nu, daca mama lucra sau nu, daca erau parinti adoptivi sau naturali sau divortati nu au avut niciun efect asupra caracterului copiiilor?
Parintii trebuie sa conteze, nu? Chiar daca cele mai multe influente sunt extrafamiliare, nu parintii sunt cei care se dau peste cap sa aleaga cel mai bun cartier unde sa locuiasca, cea mai buna scoala etc ptr copiii lor? E o intrebare buna, in ce masura conteaza parintii. Si extrem de complicata. Si mai complicat e de definit ce inseamna un parinte bun. In mod cert, un parinte “rau” conteaza enorm, in sens negativ. Nu stiu ce inseamna parinte bun si nu ma voi apuca sa disec problema din doua motive: primul, nu sunt expert in domeniu (desi cu doi copii in casa sunt pe calea cea buna); al doilea, toate teoriile educationale mi se par stupide, comparativ cu cateva statistici bine facute.
Anumite laturi ale unui copil – personalitatea, creativitatea etc – nu se pot masura usor. Dar performantele scolare da. Parintii sunt de acord ca performantele scolare reprezinta piatra de hotar in formarea copilului si astfel e logic sa urmarim astfel de statistici. Acestea sunt de doua feluri: de cauzalitate si de corelare. De exemplu: existenta multor carti in casa duce la rezultate scolare bune? (cauzalitate) sau copiii cu multe carti in casa tind sa aiba performante scolare mai bune decat cei care au putine carti in casa (corelare)? Daca folosim corelarea, de cele mai multe ori nu putem explica cauza; daca e sa comparam efectiv performantele copiiilor cu multe carti acasa cu performantele celor cu putine carti, rezultatul poate sa fie inselator. Poate numarul de carti indica doar o stare materiala mai buna a parintilor. Ceea ce cautam este sa gasim doi copii care sunt asemanatori din toate punctele de vedere, in afara de unul – numarul de carti de acasa.
Studiile au evidentiat opt factori care conteaza in performanta scolara si opt factori care nu conteaza. Iata-le intr-o ordine aleatorie, ca un mic exercitiu, incercati sa le ghiciti pe cele care conteaza:

1. Copilul are parinti educati.
2. Familia copilului e intacta (are ambii parinti)
3. Parintii copilui au o situatie socio-economica buna sau foarte buna.
4. Parintii copilului s-au mutat recent intr-un cartier select.
5. Mama copilului avea 30 de ani sau mai mult in momentul nasterii primului ei copil.
6. Mama copilului nu a lucrat in primii doi ani dupa nasterea copilului.
7. Copilul s-a nascut cu o greutate mica.
8. Copilul a fost pregatit temeinic in ultimul an de gradinita.
9. Parintii copilului vorbesc gramatical corect acasa.
10. Parintii copilului fac cu acesta vizite frecvente la muzee, teatru etc.
11. Copilul este adoptat.
12. Copilul este pedepsit regulat (nu vorbim de violenta)
13. Parintii copilului sunt angrenati in activitati comunitare.
14. Copilul se uita des la televizor.
15. Copilul are multe carti in casa.
16. Parintii copilului ii citesc acestuia zilnic.

Cei opt factori care influenteaza direct performanta scolara sunt 1, 3, 5, 7, 9, 11, 13, 15. Ca sa generalizam: factorii care influenteaza performanta scolara descriu ce sint parintii; factorii care nu influenteaza descriu ce fac parintii.

De ce sunt asa pornit impotriva Stirilor de la ora 5? Mintile luminate din mass-media au realizat ca supunand audienta la un tir indelungat de senzatii tari pot influenta dramatic felul de a fi al oamenilor. Au reusit deja sa inoculeze frica, sa distorsioneze simtul riscului, sa-l faca dependent de consumerism, sa propage idoli falsi etc. Schimband actiunile omului obtii un efect temporar; schimband personalitatea lui, obtii un efect permanent.

Si se mai desprinse un sloi de gheata din Polul Nord…

Hollai Hehs Otto povestea intr-un articol din 1997 cum un prieten al domniei sale, german de origine, in timpul unei excursii in Statele Unite a fost intrebat de mai multe persoane daca cel de-al doilea razboi mondial se terminase si ce se va intampla cu Germania de acum incolo.

In anii ‘90 cancelarul Kohl primea o scrisoare prin care i se imputa ca germanii “in anii ‘30 urmareau exterminarea evreilor, iar acum [sfarsitul secolului XX - n.red.] au acelasi scop cu membrii Bisericii Scientologice”. Scrisoarea era redactata de Bertram Fields, un renumit avocat din Hollywod, care a reprezentat in instanta nume precum Michael Jackson si Tom Cruise, si era semnata de 32 de persoane celebre, printre care ii amintesc pe Dustin Hoffman, Goldie Hawn si Oliver Stone. Scrisoarea a fost intial publicata in International Herald Tribune – dupa ce Suddeutsche Zeitiung si Frankfurter Allgemeine au refuzat – si a costat $95000 (bani de acadele pentru semnatari). E trist, dar nu e de mirare pentru o natiune care in mod constant incurca intre ele Belgrad, Budapesta si Bucuresti.

Statele Unite reprezinta un etalon din multe puncte de vedere, cu toate acestea in ultimii 25 de ani si-a pierdut farmecul in ochii multor oameni. Musulmanii urasc mentalitatea americana (explicabil intr-o oarecare masura prin strictetea eticii si modului de a gandi mohamedan), nici in Asia nu sunt priviti cu ochi buni – vezi episodul Vietnam si concurentul Japonia, in America de Sud yankeul e tolerat doar pentru ca are bani. Ramane Europa. Francezii sunt deja satui de “minunea USA”, italianul boem vede in american doar un turist cu buzunarele pline de verzisori. E drept, nici altii nu stau stralucit: germanii nu sunt in stare sa-si digere trecutul nazist, englezii plang dupa imperiul pierdut, visul francez de “grand nation” a devenit un miraj, caci tara geme de imigranti, incercarile sovietice de a acapara planeta au percutat in nationalism acerb.

Lumea este dominata de o stranie mentalitate schizofrena, unde totul este pe dos, ilogic. Se pune intrebarea: s-a schimbat oare ceva fundamental in ultimii doua mii de ani? S-a schimbat omul in bine? Istoria ne poate raspunde. Crucificarea, sportul rege la romani, a fost reinventat in Evul Mediu sub numele de Inchizitie pentru a pedepsi pe oricine care indraznea sa gandeasca altfel. Au urmat cruciadele, cand Dumnezeu ierta ororile comise de invingatori. Nicio religie nu admite si nu accepta eventualele adevaruri proclamate de o alta religie. Crestinii sint cel putin la fel de rigizi in setul lor de principii pe cat sint musulmanii sau evreii. Umanismul si Iluminarea in mod cert au avut o intentie buna si nobila, dar au sfarsit in revolutia franceza, unde diferentele de opinii se transau in mod curent la ghilotina. Crima a ramas asadar cel mai eficient argument de combatere. Secolul XX a reprezentat apogeul: practica barbara si violenta au distrus iluzia paradisiaca proclamata de comunism; nazismul a adus pe rampa “Übermensch”-ii, intruchiparea omului absolut egocentric si lipsit de scrupule. Nici nu au murit bine 20 de milioane de oameni si planeta a fost impinsa in razboiul rece, unde inarmarea pana in dinti a devenit prioritatea numarul unu.
Pe de o parte avem lucruri minunate, cum este nanotehnologia, care – teoretic cel putin – promite eradicarea cancerului (prin aplicarea unui spray de exemplu, se poate trimite in corpul uman un “minirobot” care poate lupta impotriva virusilor si bacteriilor la nivel celular), iar pe de alta parte aflam ca in majoritatea tarilor din Europa mor anual mii de persoane datorita infectiilor post-operatorii. Cu toate ca niciodata in istorie nu am avut mai multe legi ca acum, legi care reglementeaza tot ceea ce putem sau nu putem face. Mai mult de 100000 de paragrafe descriu ce NU avem voie. Anual se voteaza sute de legi tot pentru asta. Pentru a construi ceva trebuie sa cunosti peste 300 de norme europene si mai mult de 250 de legi romanesti. Luther a tradus cele zece porunci folosind 279 de cuvinte; normele EU privitoare la productia de bomboane mentolate contin 25911 cuvinte.
Conform reglementarilor ONU, membrii acesteia sunt obligati sa vireze 0,7% din produsul lor intern brut intr-un fond care sa ajute dezvoltarea tarilor din lumea a treia. In mod constant, doar tarile Scandinave ating acest prag, in timp ce Germania se invarte in jurul a 0,3-0,4%, iar Statele Unite au avut ani in care au cotizat doar cu 0,15% sau deloc. Zilnic mor de foame peste 30000 de copii, cu toate ca daca hrana disponibila ar fi impartita in mod corect, fiecarui om de pe planeta i-ar reveni 3200 de calorii zilnic (in comparatie, un hamburger de 180g din McDonalds are 250 de calorii).

Adevarat graia Kierkegaard: “Epoca noastraa nu ramane la credinta si la miracolul ei care transforma apa in vin, ci merge mai departe, transformand vinul în apa.”