Ce mai citim azi… beranger.org
Fascinant de dureros, simt nevoia si impulsul sa ‘copy-paste’ articolul (CreativeCommons 
)
Wal-Mart şi fascismul corporatismului contemporan
O dezlânată batere de câmpii pe teme sugerate de un documentar văzut recent. Am mai scris pe această temă cu varii ocazii, dar nu în româneşte. Astăzi ajung şi la «chinezizarea post-modernă şi efectul Wal-Mart al Carrefour-ului» la noi.
Ieri am urmărit pe TVR Cultural documentarul «Wal-Mart: costul piperat al preţurilor mici» (WAL-MART: THE HIGH COST OF LOW PRICE – SUA, 2005). Alături de Antena 3, TVR Cultural este unul din canalele care-şi permit să difuzeze materiale controversate, dar care prezintă adevăruri incomode.
Nu este nimic nou pentru cei care au observat cu atenţie ce se întâmplă în economia mondială şi în cea americană în ultimele decenii (decenii, nu decade, cum neo-cretinii scriu astăzi). Fireşte, trebuie ca observatorul să fi şi intrat şi cumpărat de la măcar un magazin Wal-Mart, şi mai trebuie să aibă suficientă cunoaştere de oameni pentru a se simţi jenat de situaţia lucrătorilor din acel magazin (serios, fără a exista o diferenţă ontologică între Wal-Mart şi Target, totuşi mie mi s-a părut că Target mai are mult până să decadă chiar într-atât).
S-a tot spus, sunt şi cărţi şi situri Web care insistă pe ideea că Wal-Mart suge, că nu se poate trăi defel cu acele salarii, că asigurările medicale sunt şi scumpe, şi nici nu acoperă mai nimic (boală tipic americană, medicina îngrozitor de scumpă: #1, #2, #3), că miliardele obţinute de Wal-Mart provin şi din presiunile şi furtul comis asupra propriilor salariaţi, cărora nu li se plătesc orele suplimentare şi care nu pot risca să fie sindicalizaţi, şi aşa mai departe.
Ceea ce mi s-a părut mie interesant de această dată este reacţia unei părţi a publicului american faţă de modul în care Wal-Mart distruge comerţul local. Iarăşi, povestea nu este nouă, iar mecanismul ei este mai mult decât banal: tot aşa cum apariţia magazinelor alimentare cu autoservire prin anii ‘60 a afectat activitatea magazinelor de cartier în mai toate ţările lumii, iar mai târziu magazinele universale gen Unirea au devenit depăşite moral odată cu apariţia super- şi hyper-market-urilor (nu-mi găsesc cuvintele, dar ce vreau să spun este they have been obsoleted by, sau ils sont rendus désuets par), astăzi generalizarea comerţului via magazine gen Wal-Mart pune în pericol tot ce înseamnă petit commerce.
Reacţia care m-a uluit la unii americani a fost aceea de a spune că… «deşi nici nu se pune problema unor idei socialiste sau comuniste, căci ţara noastră este cea mai liberă din lume, bla-bla-bla, este timpul pentru o revoluţie, pentru că stilul corporatist Wal-Mart distruge comerţul local şi economia americană», ş.a.m.d.
Este adevărat, 90% din ce se vinde într-un Wal-Mart este produs în China. Este adevărat, multe magazine Wal-Mart sunt construite chiar cu sprijinul financiar al primăriilor, graţie unei corupţii a autorităţilor locale care nu este cu mult mai mică la ei decât la noi. Este adevărat, apariţia unui magazin Wal-Mart atrage un flux de cumpărători de pe o rază de 60 de mile (doar de-aia are tot americanul maşină), pentru că preţurile mai mici sunt un magnet imbatabil. Într-un timp relativ scurt, majoritatea magazinaşelor locale dau faliment, iar Wal-Mart îşi capătă astfel masa captivă de clienţi fidelizaţi care oricum nu mai au la ce să se întoarcă.
Dar este la fel de adevărat că acesta nu este decât un mecanism normal al economiei capitaliste. Fără a se constitui într-un monopol în condiţiile legislaţiei antitrust, Wal-Mart devine un monopol de facto în orice comunitate în care se implantează, tot aşa cum Microsoft este un monopol de facto oriunde întâlniţi calculatoare şi oameni prea plictisiţi pentru a-şi da seama ce li se îmtâmplă.
Corporatismul nu este interzis de lege. În plus, dominarea de facto a unei pieţe nu prea are şanse de a fi împiedicată în mod legal în America. Ce fel de revoluţie s-ar putea aşadar face, şi care ar putea fi obiectivele acesteia, afară de Jos Wal-Mart?
S-ar putea spune că americanii în speţă n-au «nivel politic», căci ce altceva este acea declarată adeziune la «toate valorile americane» decât o naivitate, în momentul în care următoarea declaraţie este că «Wal-Mart distruge comunitatea»?
Corporatismul mi se pare gaura neagră care va absorbi în mod inevitabil tot ce înseamnă societate omenească, în condiţiile aşa-zisei societăţi informaţionale post-industriale globalizate în care orice idee de stînga este desuetă, şi în care eficienţa, profitul şi utilizarea haotică a tehnologiei sunt singurele valori, iar omul chiar nu mai contează.
Pentru amuzament (dacă pot spune asta) am găsit la repezeală câteva zise ale unui anume Dick Smith despre capitalismul contemporan:
«Globalization has gone wrong, as it has no rules. Multinationals are almost above the law. They are so huge they are bigger than governments.»
«If we are not careful, capitalism will self-destruct. We will destroy it as the companies have no conscience and do not really compete. They are so big they can’t go broke, so they simply acquire everything.»
«Marx was right when he said capitalism would destroy itself as capitalist would eat capitalist until they became so big they could not compete.»
Cam prea adevărat, aş zice eu. Restrângerea competiţiei este un fapt, iar fuziunile, achiziţiile şi orice alt mijloc posibil de dominare a pieţelor chiar funcţionează, şi vor funcţiona până când alegerea noastră pentru această formă de capitalism ne va distruge. Pe un site al comuniştilor americani (aparent, există şi aşa ceva), iată ce observaţie am găsit în articolul Life in the balance: Capitalism at war with nature and humanity: «The capitalist is selling himself the rope to hang him and us with. It is an anarchistic system incapable of harmonizing with the laws of nature.» Ce au uitat să spună oamenii este că frânghia respectivă va fi Made in China…
Pe de altă parte, pe situl revistei Studies in Language & Capitalism (în care găsim şi articolul unei românce despre populism şi revoluţia portocalie românească), iată cum îşi începe Phil Graham, de la Queensland University of Technology, articolul ‘Capitalism’ as False Consciousness: «The central assertion I wish to defend in this paper is that capitalism no longer exists as a social relation of production and that it has been superseded by a corporatist system. The question I am asking of Marx’s work is therefore largely methodological. The Marxian concepts of ‘labour’ and ‘consciousness’ provide a focus on what I perceive to be a flaw in much contemporary analysis of global political economy, Marxian or otherwise. That flaw is the insistence that we continue to live in some form of capitalism or other. I argue that the system of political economy currently exerting the most force on contemporary social change is corporatist, and therefore technically fascist (if we take Mussolini’s definition).»
Food for thought, cum ar numi-o unii, nu găsiţi?
Mie mi se pare sinucigaşă ideea că odată cu prăbuşirea totalitarismelor de tip sovietic care se revendicau de la stânga (deşi după cum afirma recent şi Ion Iliescu, nici stalinismul, nici ceauşismul nu au fost de stânga), singura soluţie ar fi întoarcerea la un capitalism care astăzi înseamnă globalizarea dominaţiei corporatiste. Dacă nu avem nici o idee de stânga încă valabilă, atunci ea trebuie inventată.
Şi aceasta pentru că omul trebuie să devină valoarea supremă în societate, nu banul. Pare aproape imposibil într-o lume în care instinctele primare sunt încurajate — şi nu mă refer la sex, ci la a avea versus a fi.
Urmărind ieri prezenţa doamnei Sandra Pralong la TVR Cultural (la enervantul de Florin Iaru), mă gândeam câte legende urbane — de fapt, manipulări grosiere — circulă şi despre aşa-numita etică protestantă a muncii, pe care Max Weber a legitimizat-o intr-un fel.
Ca un om care oscilează între ateism şi agnosticism, care detestă instituţia numită biserică (oricare ar fi aceea), şi căruia îi scapă logica elementară a rugăciunii (cum adică, este Dumnezeu atât de prost încât nu ştie care sunt nevoile mele, care-mi sunt gândurile şi căinţele, ori este El atât de prost încât se lasă manipulat de o jelanie repetată, fie ea şi ipocrită?), nu pot spune că aş înţelege etica protestantă, dar ca «elitist de stânga cu tendinţe anarhiste» am citit cu interes în Biblie toate pasajele în care «cămătarii, vameşii şi fariseii» erau condamnaţi moralmente.
Din acest punct de vedere, nu ştiu a cui ipocrizie este mai mare: a bisericii catolice, care este în fapt o instituţie pur politică, care şi-a urmărit interesele-i meschine cale de secole şi care întotdeauna a supt bani de unde a putut, sau cea a curentelor protestante, care de la bun început au căutat să dea o justificare morală pentru avariţie, goana după profit şi avere, sub masca muncii care ar sta la baza oricărei averi, oricât de cămătăreşti sau de speculative ar fi mijloacele ei de obţinere?
Mi se pare mult mai parşiv protestantismul, deşi dacă ar fi să cred în Dumnezeu, probabil că aş fi protestant: măcar la ei nu se vede atât de pregnant falsitatea formei fără de fond din ortodoxie şi catolicism. O minimă naturaleţe face protestantismul mai atractiv, şi oarecum mai sincer. Dar divaghez.
Voiam să ajung la ideea că sindromul Wal-Mart nu este tipic doar pentru America. Cred că în toată lumea veţi întâlni oameni care pun botul la orice reclamă care spune: «cumpărând cutare, economiseşti nu-ştiu-cât!» Cred că a fost nevoie de milenii de existenţă a civilizaţiei umane pentru ca o masă de dobitoci să nu priceapă că cea mai mare economie se face necumpărând respectiva marfă! Cum adică să economisesc 15 cenţi, când pot să economisesc toată suma, dacă pur şi simplu nu cumpăr respectivul articol!
Desigur, aici se pune şi problema nefericirii cronice care ne împinge pe toţi să cumpărăm mereu câte ceva în speranţa că ne va face fericiţi măcar pentru o clipă, căci ştim deja că în clipa imediat următoare achiziţiei vom căuta următorul «altceva» care să ne fericească iluzoriu…
La fel de evident este şi faptul că nu există un model economic în stare să asigure un grad rezonabil de ocupare a forţei de muncă în condiţiile în care atât populaţia, cât şi productivitatea muncii sunt în creştere, aşa încât soluţia este un consum în permanentă creştere, ceea ce este evident nesustenabil şi efectiv imposibil. (Spre ruşinea mea, nu mi-am făcut timp pentru a citi «Planul B 2.0» al lui Lester Brown, primit cu dedicaţie de la Ion Iliescu, dar promit că-l voi aborda în vacanţa de Crăciun.)
Şi mai există şi un efect de amplificare în avalanşă a efectului Wal-Mart: odată ce tot mai mulţi oameni îşi pierd locurile de muncă pentru că micile magazine sau micile societăţi prestatoare de servicii la care lucrau s-au închis ca urmare a apariţiei unui Wal-Mart in zonă (nu uitaţi şi că Wal-Mart vinde 90% marfă produsă în Asia sau în America Latină), ei nu-şi mai permit marfă de calitate, ci numai ieftină, aşadar Wal-Mart-ul îşi va ţine clienţii captivi!
Să nu credeţi că situaţia este diferită la noi acasă, în Europa, unde avem de-alde Carrefour, Cora, Auchan, Kaufland, ALDI, ş.a.m.d. Efectul de «chinezizare» se manifestă nu numai în calitatea dubioasă a articolelor, care nu mai sunt făcute să dureze — ceea ce duce la o teribila frivolizare a poputaţiei, ale cărei criterii de valoare se destramă —, ci şi în degradarea nivelului de trai din punctul de vedere al serviciilor!
Pare incredibil ca o societate declarată a serviciilor să ducă de fapt la dispariţia multor servicii şi la generalizarea conformismului, a uniformizării şi a prostului gust! (Parcă asta era acuzaţia adusă regimurilor din ţările din spaţiul ex-sovietic, nu?)
Să luăm un caz concret. Haideţi să nu ne referim la România anilor ‘80, dar prin anii ‘70 se putea considera cu indulgenţă că în multe locuri, când intrai într-un magazin, chiar dacă nu era ca la Paris sau Londra, exista marfă în mod rezonabil, şi dacă magazinul era din cartierul tău, vânzatoarea chiar putea să te cunoască, şi să te servească exact cu acea fleică preferată, cu acel tip de produs pe care-l cumpărai sau căutai în mod obişnuit. Îîn genere era un sentiment de comunitate în cartier, de la frizerie la aprozar şi de la librărie la mercerie, ori la magazinul de confecţii unde vânzătoarele mă recunoşteau încă mult după 1990.
Super- şi hyper-marketurile au distrus acest sentiment de comunitate. Nu mai există aproape deloc magazine de cartier. Copiii noştri nu vor înţelege ideea de «aprozar», şi deja «alimentara» sună straniu pentru tânăra generaţie. (Singurul câştig este că vor spune «ambulanţă» în loc de «salvare».)
Dacă ne gândim bine, acest comerţ de masă, cu o distribuţie eficientizată la maximum, ar fi trebuit folosit de sovietici ori de chinezi, şi în genere în societăţile acuzate de über-control şi de uniformizare: ce idee grozavă ar fi fost să distribui oamenilor cartele pentru orice, şi să-i chemi în mod organizat (în zile diferite, după litera cu care începe numele) în mari hale comerciale aflate la marginea oraşului, de unde să-şi poată cumpăra totul dintr-un singur loc! Asta i-ar fi scăpat pe planificatori de problema aprovizionării a zeci de mii de magazine împrăştiate prin oraşe, s-ar fi economisit şi carburant, etc.
Fireşte, chiar dacă le-ar fi dat prin cap aşa ceva, ar fi existat un contraargument destul de puternic: adunarea multor oameni într-un singur loc este periculoasă, şi regimurile comuniste au evitat-o ori de câte ori a fost posibil (deşi meciuri se mai ţineau pe Stadionul 23 August).
În eficientizarea de astăzi însă, cred că nu se economiseşte combustibil prin evitarea transportului de marfă către mii de magazine «Alimentara», căci zecile de mii de oameni care merg la hypermarketul de la marginea oraşului nu merg neapărat cu transportul în comun. Tot mai mulţi dintre ei fac exact ca americanii, adică vin cu maşina personală. Zeci de mii de maşini pe zi… în loc de mult mai puţine autobuze tramvaie. Încă un impact negativ, de data asta asupra mediului.
«Chinezizarea post-modernă şi efectul Wal-Mart al Carrefour-ului» a însemnat la noi şi dispariţia serviciilor de genul ateliere de reparaţii de cizmărie, de reparaţii de ceasuri, de reparaţii radio-TV, de croitorie cu haine făcute la comandă (dar nu pentru vedete), şi a orice a fost considerat că este mai scump decât cumpărarea «de gata» a unor produse noi, dar uniformizate. În realitate, calitatea vieţii nu a avut decât de suferit, nu vă amăgiţi cu ultima plasmă luată în rate sau cu ultimul MP3 player cumpărat!
Într-un roman de Simenon din seria Maigret de la Polirom, comisarul constata cum suspectul se tot învârte printr-un acelaşi cartier (delimitat de câteva bulevarde pariziene) şi ajungea la concluzia că acesta trebuie că locuieşte prin zonă. Comisarul însuşi refuzase să se mute într-un apartament dintr-o zonă mai bine cotată, pentru că se obişnuise atât de mult cu cartierul său, încât nu putea renunţa la plăcutul sentiment de «acasă». Alţii s-ar fi plictisit văzând vreme de 20 de ani acelaşi lucru pe geamul de la bucărărie, şi anume firma unui atelier de unelte de peste drum, dar Maigret nu. Nu mai ştiu dacă romanul fusese scris în 1949 sau în 1962, dar acest feeling a fost valabil până prin anii ‘80 mai peste tot în lume.
Eu însumi m-am mutat în Braşov dupa 34 de ani de Bucureşti pentru că mi-au distrus cartierul. Dacă luăm zona Stadionului 23 August, de la IOR şi până la Vatra Luminoasă, de la Piaţa Muncii (i se mai spunea Bariera Vergului) până la Morarilor, cu porţiuni mergând spre Cinema Gloria şi capătul dincoace al Lacului Titan, sau cu Baba Novac, poate chiar spre Ion Şulea în zilele frumoase, şi mergând îndărăt chiar un pic din zona de la Piaţa Muncii care merge spre Hala Traian — înainte de construirea metroului cartierul avea un farmec aparte, antebelic, şi-mi amintesc capătul tramvaiului 15 «de la bariera Vergului», unde avea şi maşina 134 capătul lângă o bibliotecă publică de cartier —, sau mergând spre Liceul Mihai Viteazul, chiar cu ţigănia de pe Mătăsari, şi în final fără a uita Piaţa Obor (ah, era cam ţigănie şi pe la Cinema Aurora, dar nu ca în ziua de azi), «oraşul meu» era neasemuit de plăcut înainte de epoca frigului, a foamei şi a întunericului. Strict limitat la «cartierul meu» — să zicem, triunghiul format de Piaţa Muncii, Cinema Gloria şi Fabrica de Pâine Titan —, pot să spun că găseai sute de magazine şi ateliere şi ce-o mai fi necesar omului pe lume. De la chioşcul de ziare de la Gloria şi la următorul, la intersecţia cu Căţelu’, sau de la debitul de tutun de la colţ, cumpăram revistele Ştiinţă şi Tehnică, Tehnium şi Magazin istoric (cu ani în urmă, Cutezătorii şi Start spre viitor, iar în tinereţea fratelui meu se găseau Minitehnicus şi… Pif Gadget, dar eu n-am mai găsit din Vest decât l’Humanité, dar era prea scump la 17 lei şi 50 de bani), şi la un debit din centru, de pe Doamnei (lângă un magazin de ochelari, colţ cu Academiei), găseam reviste de electronică poloneze şi sovietice (Radio), ba chiar şi revista Uniunea Sovietică, în care am citit în 1985 un discurs al lui Gorbaciov care mi s-a părut revoluţionar! (Cum cele 2-3 librării din cartier nu-mi ajungeam, fireşte că băteam Eminescu, Sadoveanu, şi librăria de la coloane de la Creţulescu, printre altele. Iar pentru idei reacţionare, din 1986 eram «ca acasă» la Biblioteca Franceză, pe Bulevardul Dacia nr. 86.)
Ca să nu mai bat câmpii: dacă zecile de magazine din vecinătatea blocului în care stăteam şi-ar fi păstrat şi acum profilul avut până în ‘89, dar de data asta să aibă garantat marfă, cartierul meu ar fi fost astăzi raiul pe pământ. Dar nu, aşa ceva nu a fost posibil: urmând imbecilizarea colectivă generală, iniţial cartierul s-a buticărizat, şi încă asta n-ar fi fost oricât de rău: astăzi cartierul meu este de nerecunoscut, şi pot afirma că el pur şi simplu a murit.
Da, ştiu, oamenii s-au animalizat, se calcă şi astăzi în picioare la coadă la cupoane de încălzire (idee de premiu Nobel doar) ca pe vremuri la coadă la carne, brânză şi caşcaval Scorniceşti. Poate de-aceea nu este Iliescu de vină pentru mineriada din iunie 1990, ci situaţia istorică în care minerii n-au înţeles nimic, şi au dat cu bâta în tot ce li se părea că le ameninţă lor pâinea (şi tot ce nu înţelegi este periculos), dar nu ştiu dacă să acuz comunismul (ceauşismul?) pentru animalizarea asta, sau materialul genetic tot mai prost al bipedelor de pe aceste meleaguri…
Să fim însă liniştiţi: aneantizarea a tot ce este omenesc continuă, şi efectul Wal-Mart (sau Cora, Auchan, Carrefour, Real, Kaufland) va pune capac la toate. Ce ne va rămâne de făcut? Nu ştiu. Să plecăm cu toţii la cules de căşuni sau de spălat cururi prin Vest? Nţţţ.
Acum că economia românească e la pământ (oare ce se mai învaţă acum la Geografie că ar fi industria românească? În curând nu vom mai fabrica nimic românesc, deja Zentiva a discontinued Ulcerotratul, Distonocalmul şi Nitroglicerina, sub diferite pretexte), acum că structura ocupaţională este imposibil de stabilit (nu ştii ce să-ţi sfătuieşti copilul să se facă, căci în ciuda aparenţelor nevoia de programatori nu va creşte semnificativ, şi în rest avem destui contabili şi agenţi de vânzări, joburi la o bancă nu se obţin uşor, a lucra în advertising e curvăsărie curată, plus că e plin de imbecili, uitaţi-vă că după ce că nu ştiu nici limba română, idioţii mai fac şi cele mai cretine reclame cu putinţă; iar în orice altă meserie se moare de foame, deşi tragi cu tunul şi nu găseşti un meseriaş care să-ţi facă ceva prin casă), acum că până şi Chişinăul e un oraş mai curat decât Bucureştiul, cu bulevarde mai largi şi cu mai puţin prost-gust decât la noi (vezi ultimul National Geographic pe decembrie), ce dracu’ să mai sperăm?
Într-o lume imbecilă, ne aşteaptă colapsul economic, şi de vină nu sunt decât lăcomia şi lipsa de viziune. We’re doomed. Acum mă scuzaţi, trebuie să-mi fac lista de cumpărături: dimineaţa o să dau o fugă până la Carrefour.
Comments
Leave a Reply